Nu stiu...
E o perioada destul de "emotionala", tinand cont de faptul ca se apropie nunta pe care noi, cu totii, o asteptam. Azi am inceput ziua de la 7 cu discutii despre rochii de mireasa. Si nu e doar atat...
Dar...
Apoi am citit un articol. Nu cred ca mi se potriveste, desi poate ca mi s-a potrivit la un moment dat, sau poate nici atunci in totalitate. Dar e frumos, si imi aduce aminte de oameni dragi. Poate ca e mai trist, dar uneori merge si putina melancolie...
Eterna mireasa a nimanui
N-am fost niciodata in stare sa recunosc deschis ca, in ciuda intimplatoarei mele apartenente la o clasa sociala neobosita in a ejecta, macar din conversatii, marturisirile traditionaliste legate de nunta. Eu am visat intotdeauna la acea zi in care, imbracata intr-o diafana rochie alba, obligatoriu alba, voi alerga catre alesul de netagaduit al inimii mele. Inceputurile iubirilor mele, departe de a-mi lua mintile complet si de a ma face sa traiesc o eterna clipa prezenta, imi aduceau cu insistenta in inchipuire ziua miraculoasa in care eu si cu el ne vom lega pe vecie.
Primele saruturi imi ridicau intrebari despre cum aveam sa fiu ca mama a copiilor lui. Primele mingiieri, timide, le traiam intotdeauna proiectindu-ma imaginar in decorul perfect al atit de posibilei noastre nunti.
Anii au trecut si visele mele au murit, rind pe rind, sugrumate de sirul scurt al iubirilor mele prea crude, prea putin impartasite, deseori imposibile, uneori nedrepte, alteori atit de gresite. Am iubit poate prea nebuneste, prea putin calculat, deloc dozat, irational. Iubirea mea coplesitoare n-a stiut sa nasca iubire, n-a stiut sa atite legaminte, n-a stiut sa trezeasca inflacarare, sa stirneasca promisiuni.
N-am stiut sa iubesc cuminte, dulce, sfios, rabdator. N-am stiut sa iubesc des. M-am mistuit in iubiri chinuitor de lungi, incapatinate in rezistenta lor de a nu pieri cind erau de mult alungate. Iubirile mele vulcanice, nu atit prin manifestare cit prin consistenta, au doborit cu imbratisarea lor sentimentele debile, ezitante, imature, egoiste sau numai pur declarative ale barbatilor din viata mea. I-am condamnat atunci, dar timpul m-a invatat ca, mult mai greu decit sa iubesti fara speranta, este sa fii iubit cu disperare fara sa poti raspunde la fel.
Ca iubirea altuia te va apasa tot timpul inzecit mai coplesitor decit propria iubire nefericita. Ca-ti vei savura, tot timpul, cu voluptate, propriile neimpliniri, fugind din calea iubirilor care nu-ti trebuie, cu aceeasi voluptate.
Am incheiat fiecare an al maturitatii mele facind bilanturi dureroase. Am iubit enorm, pe de o parte. Nu m-a iubit nici un barbat indeajuns sa-i fiu mireasa, nu m-a iubit nici unul pina-ntr-acolo incit sa ma transforme dulce si divin, in mama a copilului sau, pe de alta parte. Si undeva, la mijloc, intre talerele balantei ascundeam temerile mele, ezitarile mele, vina mea.
Imi amintesc de o perioada in care treceam, in drumul meu catre job, pe linga un magazin cu rochii de mireasa. Si zilnic parca treceam pentru prima oara, nu-mi puteam lua ochii de la vitrina. Erau expuse acolo cele mai urite rochii de mireasa pe care le-am vazut in viata mea. Bufante, crete, involanate. intepenite pe crinoline, napadite de flori de tul si de dantele ieftine, intesate de perle false si de strasuri. Si toate, dar absolut toate, sugrumate de cite un corset. (Ma gindeam intr-un timp ca de-aia nu mi-e dat sa ma marit, ca sa fiu ferita de suferinta zadarnica a cautarii unui model de rochie de mireasa fara corset).
Si, undeva, intr-un colt de vitrina, trona cea mai urita dintre ele. Era cumplita, sclipicioasa, incarcata cu tot ce trecuse prin mintea goala de orice urma de bun gust a vreunei cucoane cu pretentii de creatoare. Eram fascinata de acea rochie. Traiam pe atunci una dintre iubirile mele zadarnice, gresite, fara sperante. O iubire pacatoasa, pentru un barbat care nu-mi mai apartinea. Si totusi, in durerea si-n inconstienta mea, imploram noapte de noapte divinitatea sa ma ajute, sa-l faca pe el sa ma iubeasca din nou. Dupa mii de rugaminti si dupa tot atitea esecuri, simtind cum sperantele mele incet, incet, mor, am crezut ca poate este cazul sa ofer si eu ceva in schimb, cit de mic, ca trebuie sa fac un sacrificiu. Si am zis: “Doamne, daca faci ca acest barbat sa fie al meu, jur ca voi imbraca la nunta noastra cea mai urita rochie din vitrina asta!”. Si m-am mai hranit un timp, prosteste si copilaresc, cu sperantele resuscitate de juramintul meu idiot.
N-am fost ascultata si inca mai cred uneori ca motivul pentru care nu mi s-a raspuns, nu a fost dorinta mea nelegitima ci poate faptul ca, stapin al frumosului absolut, Dumnezeu n-ar fi putut sa indure, nici macar cu pretul fericirii mele, o asemenea oroare. Si poate tot din acelasi motiv, cu o desavirsita precautie, mi-a strecurat acum in suflet o iubire ce nu are cum sa ma vrea vreodata mireasa. O iubire vie, nestiutoare, zvircolita, ca o fiinta cruda care s-a nascut fara sa stie de ce, traieste fara sa stie cum si asteapta sa invete, intr-o zi, sa moara.
