Si ploua din nou..

Dupa emotii de admitere, emotii de toamna..
E acea amaraciune care ti se strecoara in suflet pe furis, ca un hot, nevazut si nestiut... imi place ploaia, chiar daca insista :D... imi place chiar si melancolia asta amara dar si un pic dulce.... Ca acea senzatie pe care o ai cand ajungi inauntru dupa o zi ploioasa, iti usuci parul, faci un dus si scapi de mirosul de caine ud :)), apoi iei o cana de ceai sau de ciocolata si te asezi la fereastra, pe intuneric.
"un vant razlet isi sterge lacrimile reci de geam... poezia mea favorita de ploaie...
Da, te asezi la geam cu ceva cald, privesti picaturile de ploaie si spui poezii.

Dar trecatorii sunt atat de morocanosi, incat iti strica plimbarea prin ploaie... se uita la mine si cred ca sunt nebuna pentru ca privesc in sus, ca primesc picaturile pe nas si rad. Ca ascult muzica si rad pentru ca n-am umbrela... sunt uda si tremur, dar rad.
Mai am o bucatica de toamna linistita... si vreau sa fac nebunii. Inainte de franceza si de Franta... chiar daca nebuniile astea sunt sa cant in ploaie si sa ma gandesc la restul vietii mele. :D
Si ploua... tristeti nelamurite-mi vin, dar toata durerea ce-o simt, n-o simt in mine, in inima, in corp... ci-n picurii de ploaie care cad...

Timp si cuvinte

Timp... timpul care nu e, care se tot scurge impotriva dorintei mele. Stiu, nu sunt singura in criza de timp, da' e absolut normal sa-mi pese... gues what? De mine :)) Mda, sunt atatea de facut, atatia de vazut, locuri in care sa fii... De exemplu, nu reusesc oricat as vrea sa aduc Berceni-ul mai aproape de Grozavesti. Nu se poate, dom'le deloc! Asa ca tot gravitez in jurul... crek a Unirii, pare cel mai credibil centru de greutate si unul dintre cel mai des vizitate locuri in ultimul timp. Cred ca aici (inca aici e Grozavesti) ma tine netu'... are calitatea asta ;) Acolo sunt prietenii si locul in care imi e bine.
Da... internetul, a terrible way to waste your time :)) . O prietena draga spunea ca netu' ofera o viata artificiala (ehe, dar ea sta chiar mai mult pe net decat mine :P), asa ca ma voi resemna si voi lua drumul Bercenilor. Unde astept sa vina si netu', la un moment dat, asa ca sa fiu sincera.
Marti, admitere. Bleah, m-am cam saturat de toate astea, proiecte si examene, dar tot astept cu nerabdare sa ajung in Franta. Am inteles ca sistemul lor de master e mai ciudat, dar nici al nostru nu e minunat. De exemplu, mi se pare o tampenie sa fiu admisa deja la master in Franta pentru sem 2 si sa mai trebuiasca sa dau admitere si aici. Pierdere de timp, de bani :(( si stres.
Pana cand o viata amara? (recunosc, nu e expresia mea, dar o imprumut. of, mania citatelor!!!)
Ce legatura au cuvintele cu toate astea? Nici una, aparent. Pur si simplu ma gandeam ca, de foarte multe ori, nu poti exprima in cuvinte decat foarte putin, oricat ai incerca sa explici. Sau poate tocmai pentru ca incerci sa explici. Mi se parea o utopie societatea de telepati a lui Dick (Orasul si stelele, pt initiatii care citesc sf, desi ma tem ca sunt doar eu, printre "aprigii" cititori ai blogului meu... s-ar putea sa fiu doar eu in general printre ei :D), dar ar fi mai simplu. Uneori doresc sa nu mai explic, cu incapatanarea caracteristica, ci doar sa las oamenii sa vada. Dar ei nu pot vedea... Eh, pierderea lor!
Mda, o sa ma intorc la grila mea. Sau a lui Simo, desi nu dau de ea.. ah, pardon, am dat de ea chiar acum :)) funny! Tocmai scriam despre asta si m-a sunat. Ce coincidenta si ce bizar :D (citat again... respect dreptul de proprietate intelectuala).
Crek marti sau miercuri voi ajunge din nou in preajma de blog si o sa povestesc despre admitere. Vreau vesti bune, nu de alea care cer bani. Ca n-am :(( As vrea la munte... as vrea... crek o sa fac un post cu ce-as vrea. Poate, poate :))

Oamenii trebuie sa te stie asa cum esti...

O persoana a carei parere o respect, imi vorbea la un moment dat despre necesitatea de "a te arata asa cum esti", dar in acelasi timp de a asculta ce spun cei din jurul tau, ca sa sti intr-un fel "cum sa fii", cum sa te schimbi si, poate, de ce s-o faci.
Dar oamenii vor oare sa stie cu adevarat cum esti? Ii intereseaza? Trebuie sa "te arati" pentru tine, sau pentru ei? Cred ca raspunsul e pentru tine, pentru ca e mai simplu si, poate, mai cinstit. Si poate pentru ca lor nu le pasa cum esti...Hm, nu mai exista de mult timp raspunsuri "prestabilite", solutii si modalitati de a face totul asa cum trebuie. Maximum de bine cu minimum de rau. Eficienta si eficacitate :)) Sunt atat de multe capcane, in oricare dintre situatii. Pentru ca, de multe ori, lucrurile sunt asa cum sunt. Chiar daca te revolta, te nefericeste sau te face sa injuri mult, des si apasat, anumite lucruri nu se schimba pentru ca vrem. Doar pentru ca vrem. Au calitatea "remarcabila" de a-si baga picioarele in parerea ta despre ele, sau in sufletul tau. Ca un facut, apar de cele mai multe ori in momente in care chiar nu ai nevoie de ele...
Dar... "ce faci daca deodata te afli in fata unui zid?" Raspuns: "Il sari, mama lui de zid!"
Pentru unele ziduri, e curata acrobatie, dar nu mai conteaza, nu odata ce te-ai hotarat ca vrei sa le sari. Mda, cursa cronometru... Ma gandeam la un anume zid care se construieste pe masura ce eu incerc sa-l sar. Uneori obosesc, imi spun ca nu mai are rost... Dar constat ca ma incapatanez s-o fac, chiar daca dincolo nu e nimic. Satisfactia reusitei? Hm, nu prea cred. Poate mai degraba importanta zidului :))
Da, stiu, oricat si-ar dori scriitorii de bloguri sa fie sinceri, neafectati de faptul ca exista la un moment dat un cititor, tot le e imposibil sa nu fie constienti... Sa nu-si aleaga cuvintele, sa nu-si doreasca sa fie originali si interesanti... Iar eu spun lucrurile pe jumatate, ca un fel de pacaleala. Nu mint, nu ascund... e ceea ce cred sau gandesc, dar uneori devine greu de inteles. Poate pentru ca uneori am probleme sa ma inteleg. Nu pentru ca nu m-as cunoaste sau nu m-as analiza prea atent (asta e buna :)), ci pentru ca-mi doresc sa gasesc explicatia fiecarui lucru.
Am spus-o! Am mentalitate de cercetator: orice exista poate fi cercetat. Mmm, e mai ciudat cand studiezi stiintele umane, dar dorinta de a sti ramane aceeasi.
Sora m-a povestit o intamplare bizara, despre un coleg si bun prieten care a murit. Atat. Povestea e destul de neplacura ca s-o mai reproduc, dar te face sa te intrebi. Sa te intrebi ce conteaza...
Si ma gandesc la toti acei oameni pe care ii iubesc... poate si la cei pe care i-as putea iubi. Si imi spun ca ei conteaza... again and again.
Sa fie pentru ei! Asta sunt eu, cea care va iubeste, no matter what!

Din nou despre nimik

E ciudat ca vreau sa scriu despre nimik, cand de fapt as avea multe de spus... am descoperit multe, culmea, e vorba despre chestii pe care le cunosteam deja, dar care ma temeam c-au disparut. For good... Era trist, mult prea trist... as fi putut sa renunt...
Sa-mi zic incapatanata... sa nu-mi zic? Hm, stiu mai bine care adevarul... E bine ca e asa...
Hm, mi-as fi dorit atat de mult sa vad muntii anul asta... uite o bucatica de Ceahlau... asa, doar... imi place ca e atat de insingurata... seamana cu cineva cunoscut :).
E atat de mare zapaceala cu lucrarea si mutatul si banii.. :((
Cum e cu dezamagirile? Hm, probabil ca nu conteaza. Conteaza doar daca poti ierta si merge mai departe. Da... cred ca lucrurile sunt "atat de simple cat vrei sa fie" ...
E tarziu, nu-mi e somn si ma gandesc. Zambesc :), ascult muzica: Damien Rice ;) si nu stiu prea bine de ce sunt atat de bine dispusa. Ar trebui sa ma intorc la articolul meu si sa revin pe meleaguri "bloggiene" cand nivelul de coerenta va ajunge la limite admise... de legea bunului simt. Nu pot sa spun nimic profund... poate n-am nimic profund de spus... sau e una din zilele alea :))

Oamenii care conteaza

Inceput de toamna si inceput de viata noua... Adica, in curand o noua casa... sau o alta incercare de "acasa".
Dar acum, frunze...

Week-endul a fost frumos. Se poate spune asa, pentru ca am descoperit ca suntem o familie. Ca tinem foarte mult unul la altul, incluzand-o pe Cara care mi-a invinetit mana de bucurie ca m-am dus acolo. O familie ciudata... dar o familie... Am gatit, am mancat, am ras si ne-am ironizat. Apoi, dimineata, croissantele si cafeaua, placinta si aventuri cu cutitul, "tipele mele" si vorbitul prin usa. Un "vreti sa va mai las o cheie?" :)) si dezastrul din bucatarie.

Frunzele... Mereu am iubit culorile toamnei, incepand de la razele soarelui si continuand pana la zecile de culori de frunze. Soarele e altfel toamna (pasionatul de astronomie din mine ar incerca sa explice acum repede cum e cu axa pamantului si inclinatia la care primeste razele... dar o sa-i spun politicos sa taca), e mai bland, mai aramiu si mai mangaietor. Eu sunt mai altfel toamna. Imi place sa privesc spre soare si sa inchid ochii. Imi place sa privesc oamenii dragi cu acelasi zambet lenes, sa simt aceeasi mangaiere care-mi incalzeste fata, incalzindu-mi inima. Poate ca privesc oamenii de la o alta inclinatie...:))

Cineva mi-a spus la un moment dat ca sunt prea intransigenta, daca-mi aduc bine aminte, ca "tai in carne vie" (uh, ce expresie sangeroasa, sper c-a uitat ca mi-a spus vreodata asa ceva), dar nu e doar atat. E o parte destul de neplacuta din viata mea, intelegerea ca oamenii fac greseli. it's not easy to be me... As prefera sa nu vad asta, nu-mi place si ma molipseste de un inceput de cinism. Dar asta nu inseamna ca judec. Nu. E greu totusi, pentru ca e greu sa vezi ca oamenii pe care te bazezi te mint. Ca-ti promit ca vor fi acolo si nu sunt, ca-ti cer sa ai incredere in ei, dar profita de prima ocazie sa te tradeze... Ca promisiunile lor sunt... suflare de vant... Efortul cel mai mare il faci nu cand vezi asta, ci atunci cand decizi sa treci peste ea si sa acorzi din nou incredere... Oamenii care conteaza cu adevarat... Oamenii pe care ti-i asumi. Oamenii pe care ii iubesti...

Ciudat e ca in ultimul timp primesc tot felul de sfaturi bine intentionate despre cum sa iubesc mai putin. Despre cum sa-mi pese mai putin. "Elena, defectul tau e ca tii prea mult la oameni" Come on, people! Are you serious? Daca voua va e teama s-o faceti, nu mai incercati sa pozati in eroi salvandu-ma de la "sacrificiul suprem". Ce-ar trebui sa fac? Sa-mi colectez cu zgarcenie sentimentele, emotiile si trairile afective pentru a le pastra? Sa fac ce cu ele? Imi asigura un loc mai confortabil in sicriu? Un loc in fata la trecerea dincolo? Vorbim atat despre "nu vreau sa sufar", "nu vreau sa fiu ranit". Mie nu-mi e frica. Nu-mi e. Nu ma laud cu asta, dar asa stau lucrurile. Si daca asta inseamna sa plec la miezul noptii de acasa pentru ca Isobel a facut o criza de personalitate, sau sa ma opresc dintr-un proiect pentru ca Vali vrea sa bem o bere si sa-mi vorbeasca despre tatal lui, fie! Nu sunt omul marilor proiecte, cu idei marete despre salvarea intregii umanitati, ca si concept abstract si indepartat, ci omul care vrea sa inceapa salvarea tuturor cu intinsul mainii spre cel mai apropiat. Poate ca gresesc, poate ca abuzez sau poate ca... poate ca... Poate ca nu mai inteleg lumea asta in care "all my love" e mai rau decat un blestem, sau in care "special" inseamna "interzis".

Cateodata cred ca am incapatanarea copilului care vrea sa vada din nou balonul care s-a spart plutind. Si simt ca fac acelasi gest inutil de a sufla peste niste zdrente care refuza sa zboare.

Aceasta este povestea omului care cadea de la etajul 50. Pe masura ce depasea inca un etaj, isi spunea: "nu-i nimic, pana aici esti bine... nu-i nimic, pana aici n-ai patit nimic". Dar nu conteaza caderea, ci aterizarea...

Acasa...

Acasa... hm... Ma gandeam la ce inseamna acasa pentru mine... Am primit mesaj de la sora. Imi spunea ca le e foarte dor de mine si ma asteapta acasa... Ce mai inseamna asta? Nu mai stiu, desi imi doream foarte mult acasa sa fie.. tot acasa. In ultimul timp, lucrurile nu mai stau chiar asa. Pana si acolo ma simt stinghera si nu pe "terenul propriu". Cred ca m-am saturat... e prea mult...

Se spune ca acasa e acolo unde ti-e inima... Daca asa e, atunci pot spune ca sunt, intr-un fel, fericita. Si ca acasa e mereu cu mine, around me... e aici si e safe... Atunci, de ce sunt atat de nemultumita? nope, chiar enervata... si n-am chef de nimic... vreau la munte :((

1 septembrie

Prima zi de toamna... Chiar daca e la inceput, toamna se poarta asa cum ar trebui s-o faca... adica are si vant, si nori, si frunze moarte... si nostalgii...

A venit toamna... acopera-mi inima cu ceva/ Cu umbra unui copac, sau mai bine/ Sau mai bine... cu inima ta :)

Am vrut sa fiu studioasa si constiincioasa, asa ca m-am dus la biblioteca. N-a fost sa fie... Dar a fost mai bine. Mai bine pentru ca mi-am intalnit colegii, la fel de nedumeriti si de pierduti, la fel de intrebatori si nesiguri. Erau emotionanti, cu atitudinea "noi vrem inapoi la scoala... cine ne-a aruncat in lumea asta rea si ne cere sa fim brusc, si pentru toata viata, niste adulti responsabili :((". Am abandonat planurile de studii si am mers cu totii in parc... Am ras, am vorbit despre vacanta si festivitatea de absolvire, planuri de viitor si master, am barfit profesorii si ne-am barfit pe noi. Cred ca s-au spus cele mai bune glume si bancuri despre "vocatia de sociolog" si despre "viitorul luminos al sociologului roman", despre capcanele joburilor si peripetiile la interviuri. Ne-am adunat intr-un fel grijile si le-am impartit la mai mult decat unul singur. Am avut si satisfactia sa se vorbeasca despre profesorul care a vrut sa ma pice la un examen pentru... ca sa zicem, a ajunge mai aproape de inima mea... yeah, right! S-a aflat ca, atunci cand vrea ceva de la o studenta, o lasa pana in toamna, doar pentru a avea ocazia. Uuuuuuuuuh, imi aduc si acum aminte de atingerea lui umeda si lipicioasa.. aaa, mi se face rau. Ma intreb de unde am avut inspiratia si stapanirea de sine sa-l pacalesc. Mi-am dorit sa le fi putut spune, sa le confirm intr-un fel zvonul, asa ca o razbunare... dar nu mai are rost acum. Si asa, au reusit sa-i transforme numele... i se spune "degeneratu" :D

A fost bine, iar facultatea era mai primitoare chiar decat de obicei. Sau poate asa ni se parea noua, "dezradacinatilor"... Marian ne-a vorbit, asa frumos cum stie el s-o faca uneori, despre IOR, parcul lui preferat, de zi si de seara... si despre seara in care a fost invitat la o cafea de tipul care se asezase langa el pe banca. Funny! Cu atat mai funny cu cat spune ca-i pare rau c-a refuzat... De ce? Pentru ca "un sociolog trebuie sa fie intotdeauna pregatit pentru o observatie participativa" :))

Cand m-am intors acasa, nu-mi era totusi de ajuns. As fi vrut sa ma plimb mai mult prin toamna si sa tac mai mult, cu cineva care stie sa taca frumos... Dar n-a fost sa fie... Mi-e ciuda! As vrea sa ma duc la cineva si sa spun, simplu: "Am nevoie de tine"... Atat. Fara sa-mi fie teama de respingere, de ce va crede, de razele de luna, craterele de pe Marte sau mica Xena, moartea neuronilor sau un pic de viata... As vrea sa pot avea aplombul Cristinutzei, care-mi spune: "Copilu', trebe sa te vad neaparat. Nu se mai poate, am nevoie de tine. Vrei sa mor?" :)) Dar eu tac... si ma gandesc... si sper sa-si dea seama... si sunt dezamagita cand n-o face... etc, etc. No good... no good...

Cred ca de vina sunt cuvintele, care nu stiu sa spuna... care se smucesc si se chinuie in forme stramte si nu spun nimic... sau spun prostii, pentru ca nu e nimic acolo...

Dar...

Point n'est besoin d'esperer pour entreprendre, ni de reusir pour perseverer.

adica

Nu e nevoie sa speri pentru a intreprinde, nici sa reusesti pentru a persevera.

William de Orania

Restul, e tacere...

Inapoi la lucru :)

Azi ma voi duce la biblioteca. Sper... ziua de ieri a fost ciudata, cred ca m-au impresionat anumite lucruri mai mult decat as fi crezut. Sau nu... Nu sunt multumita de ce-am facut, nu sunt multumita de acea stare de lucruri odioasa care m-a impiedicat sa fac mai mult...
Am intalnit un tanar intr-o situatie disperata: nu mai avea nimic, nici bani, nici acte... doar nevoia de a-si face injectia cu insulina. Nu spun ca nu m-am gandit la un moment dat, doar in trecere, la posibilitatea de a fi o incercare de a scoate bani de la cineva, dar parca nu conta. Totusi, disperarea aceea era mult prea veridica. Nu aveam nici un ban... Cum n-am avut cateva zile... Poate sunt orgolioasa si n-am cerut nimanui, dar imi parea atat de rau ca nu puteam face nimic.
M-am gandit ca suntem incredibil de rai, daca suntem in starea sa lasam un om in pericol pe drumuri... chiar daca Ambasada Moldovei este cea care a refuzat sa-l ajute in vreun fel. Dar oamenii din autobuz m-au impresionat. A fost un efort comun de a gasi o solutie. Cineva i-a dat cumparaturile pentru pranz... nu mancase de doua zile. As fi vrut sa stau cu el... daca n-ar fi fost absolut necesar sa ajung la editura, as fi facut-o. Ma intrebam la un moment dat, daca n-a fost doar un pretext, daca as fi fost intr-adevar in stare s-o fac, dar nu cred ca era doar un pretext. Am vrut sa-i spun sa stea cu mine pana iau banii, ca voi merge cu el la spital, inclusiv la spitalul studentesc, dar timpul era prea scurt, pentru el. Mai avea doar cateva ore in care trebuia sa convinga pe cineva sa-i faca injectia. Poate la spitalul de urgenta... sau oriunde. Glumea spunand ca, daca i se face rau, salvarea va fi nevoita sa-l duca la spital. Glumea, dar era disperat. M-am gandit ca poate va avea nevoie de bani sa plateasca injectia, daca accepta cineva sa i-o faca. M-am gandit prea mult, fara sa-i spun si a coborat brusc. Voia sa se intoarca si-i era rau. Si n-am putut sa mai cobor, sa-i spun... Absurd.
Nu l-am mai gasit. Sper ca a rezolvat in vreun fel...
Acasa, Jojo era disperata. In primul moment am fost revoltata ca poate cineva sa fie disperat pentru ca a gresit la un examen, cand avusesem in fata o persoana care se temea pentru viata lui, in real pericol. La urma urmei, cat de important poate fi ca ai considerat consumul de droguri forma de violenta si nu de devianta? Apoi m-am gandit ca nu e corect. Era cea mai importanta problema pentru ea si nu conta ca altii au probleme mai mari. Apoi, a descoperit ca si-a pierdut actele. Shit! N-am putut sa fac prea multe pentru ea pentru moment, oricum era nevoita sa ajunga la banca si sa declare pierderea cardului... Iar Cristinutza, asa solicitanta si "violenta" :) cum e ea, voia sa ma vada neaparat. Avea probleme... mari, dupa cum spunea. Adica ii era tare dor de mine! :)))) E tare ametita! Dar dulce foc...
Am ajuns acasa mai tarziu si am incercat s-o linistesc pe Jojo. Am reusit... am fost la plimbare, am vazut pestii si am cantat pe malul Dambovitei. Mi-a spus ca sunt nebuna :) Dragut!
O zi obositoare... mai ales ca apoi n-am fost tocmai o draguta... nu stiu ce m-a apucat. Sorry! Sunt un pic debusolata in anumite privinte, dar totul va fi bine. Oh! cineva a aruncat ceva pe geam si am sarit de pe scaun. Acum e conflict de IP. Hm, auzi...
Ar trebui sa plec la biblioteca si nu prea am chef... Ma simt obosita...
Poate pentru ca inca ma incapatanez sa-i rezist toamnei.

Ultimele zile de vara

Dupa cateva zile ciudate, in care m-am gandit mai ales la ce nu voiam sa ma gandesc, asa cum mi se intampla intotdeaua cand incepe sa miroasa a toamna, aseara pur si simplu n-am mai putut. N-am mai suportat camera, calculatorul, pe Jojo... pe mine...
Am plecat sa caut luna... pe care stiam ca n-o voi gasi. Am plecat sa caut ceva ce nu era acolo, pentru ca nu mai voiam ce e aici.
Ciudat, dar am gasit toamna. In fata mea, in primele frunze cazute, in vantul mai rece. Mirosul ei e inconfundabil... tristetea ei e inutila si frumoasa... ca toate lucrurile inutile si incredibil de frumoase de care ma indragostesc mereu, mereu...
M-am apropiat de apa, incercand sa ghicesc miscarile pestilor, incercand sa nu inteleg ca e deja toamna. Acum mi se pare o copilarie, pentru ca in fata geamului copacii mei sunt inca verzi... E soare, e cald... Dar toamna s-a strecurat deja in mine, cu frunzele ei care cad incet, in cercuri lungi. Starea aceea dulce-amara, de nu vreau... nu... inca nu. Stiu ca-mi va cere din nou ceva, asa cum face mereu. Toamna, anotimpul renuntatilor. Anotimpul marilor mele despartiri, a frunzelor mele moarte. Si stiu si ce va cere acum... simt. Dar inca nu vreau...
E o copilarie, dar nu vreau... e inutil, dar nu vreau...
Si totusi e toamna, anotimpul in care aleg din nou sa fiu singura.

Ultimul C.C

... and I will leave. But the birds stay, singing;
and my garden will stay, with it's green tree,
with it's water well.
Many afternoons the skies will be blue and placid,
and bells in the belfry will chime,
as they are chiming this very afternoon.
The people who have loved me will pass away,
and the town will burst anew every year.
But my spirit will always wander nostalgic
in the same recondite corner of my flowery garden.

Castaneda... sau nimic despre mine

"Nu ai timp, prietene. In asta consta nefericirea fiintelor umane. Nici unul dintre noi nu are destul timp, iar continuitatea ta nu are sens in aceasta lume misterioasa si infricosatoare. Continuitatea nu-ti confera decat timiditate. Actiunile tale nu pot avea aspectul, puterea, forta irezistibila a actiunilor unui om care stie ca isi duce ultima batalie pe pamanat. Cu alte cuvinte, continuitatea nu te face mai fericit sau mai puternic. (...)
Te iei prea mult in serios. Te crezi mult prea important in mintea ta. Asta trebuie s-o schimbi. Te consideri atat de important, incat te crezi indreptatit sa te deranjeze orice lucru. Te simti atat de important, incat esti gata sa dai bir cu fugitii de indata ce lucrurile nu merg cum vrei tu. Probabil ca ai impresia ca asta demostreaza ca ai caracter. E un nonsens! Esti slab si ingamfat!"

Si vacanta mea??????????????

Iata-ma din nou in pana de... vacanta :(( E aproape septembrie, e timpul pentru admitere si pentru master, vacanta a zburat, iar eu tot astept momentul in care va veni.
Toata lumea stie ca, daca privesti la microscop diverse substante, materiale sau obiecte, descoperi ca sunt alcatuite din celule, atomi... alea, alea... Depinde pana unde vrei sa mergi. Cred ca, daca fac acelasi lucru cu viata mea, descopar ca e alcatuita din asteptari mici, din ce in ce mai mici, poate mai rafinate sau mai inaltatoare, dar tot asteptari....
Brusc, nu mai am nici un chef sa scriu la ce ma gandeam... ce astept, pe cine si de ce. Asa ca inchei "apoteotic" cu un citat minunat, promitandu-mi ca mai tarziu il voi scrie si pe celalalt... pentru ca stiu de ce:

"Doar un luptator poate rezista pe drumul cunoasterii, caci arta lui consta in a gasi un echilibru intre spaima de a fi om si minunea de a fi om"

Carlos Castaneda

De ce nu cred...

Ce e cu lucrurile care nu dureaza o vesnicie?
Nimic, cred ca e o copilarie din partea mea sa-mi inchipui ca exista asa ceva... Lucruri care dureaza o vesnicie. Doar pentru ca simt ca pentru mine, anumite lucruri chiar pot exista o vesnicie. Azi sunt trista. Poate as plange... poate n-are rost sa plang. Nu stiu, nu mai stiu. Daca nu mi-ar fi rusine, as pune aici un sms... de fapt doua. Poate ca le-am citit destul si nu-si mai au rostul. Cred ca le voi sterge, chiar daca e usor sa intind mana dupa telefon si sa le citesc din nou... si din nou. Cred ca sunt prea mandra, probabil ca de asta le voi sterge. Sau poate pentru ca nu cred ce-mi spun. Chiar daca ar vrea sa cred... stiu ca ar vrea. Dar nu pot, iar daca vei citi vreodata, vei sti si de ce nu pot. E frumos din partea ta, e minunat... dar nu e adevarat.
Ce simplu ar fi daca as putea da timpul inapoi... Sunt lucruri pe care mi-as dori sa le repar, sa le schimb... poate sa tac mai mult si mai bine. E ciudat ca nu reusesc sa spun tot ce vreau sa spun. Si nu pentru ca ar citi cineva... stiu ca nu e cazul :) Ci pentru ca unele lucruri sunt prea greu de spus. Pentru ca te costa sa fii sincer, chiar daca toata lumea spune ca sinceritatea e absolut necesara, ca increderea se bazeaza pe sinceritate. Hm, increderea! Aproape mi se pare o gluma, cat de bine stim sa vorbim despre incredere, cat de minunat dezvoltam subiectul... Dar la prima incercare, toata aceasta minunata incredere a zburat.
Cateodata ma rog sa nu am ocazia sa fac reprosuri. Suna atat de amar anumite lucruri in mintea mea, incat stiu ca m-ar durea mai mult pe mine decat pe cel caruia i-as reprosa. Si nu stiu daca m-as putea opri la timp... Daca m-as putea opri acolo unde stiu ca trebuie s-o fac, inainte sa ajung la acel punct nevralgic. Mi-e teama pentru ca stiu unde doare. Stiu intotdeauna unde doare. Si e atat de usor sa lovesti... pe cat de greu e sa vindeci. Nu spun ca sunt singura persoana care poate vedea in ceilalti punctele sensibile. Nuuuu. Pentru ca mai sunt si altele, o stiu chiar pe pielea mea. Diferenta e ca eu am ales sa vindec, acolo unde altii au ales sa raneasca. E o chestiune de optiune personala... Sa stii ca poti atinge un om atat de profund incat sa-si simta intreaga viata zguduita. Incat sa se intrebe lucruri pe care n-ar trebui sa se intrebe niciodata. Poate e si o senzatie de putere, probabil... Cum repari asa ceva? In nici un caz cu "n-ar trebui sa ma iei in serios" :)) Dar ce spun eu? Ar trebui sa vorbesc despre mine. Cine spune ca n-o fac?
Sunt dezamagita... e vina mea. E de atatea ori vina mea... Si de ce nu cred? Pentru ca nimeni nu m-a invatat sa cred cand n-am de ce s-o fac...

10x God, it's French!

De-a rasu', plansu' :)) Ma lupt de zor cu niste chestii frantuzite tare, iar timpul vrea sa se ia la intrecere cu vantul. Nu reusesc sa-mi dau seama ce-a patit de aleaga asa si nici cum am ajuns sa stau o zi intreaga cu Cristinutza, cand am atatea de facut!!!!!!!! Of, of, of!
Banuiesc eu ca zilele urmatoare va trebui sa ma revansez si recunosc, am gresit! Bietul copilut se lupta de zor cu disertatia, iar eu... vorba aceea, fac ce pot, numai ca as fi putut face mai mult. La urma urmei, somnul e o chestie relativa. Ce mi-as dori cateodata sa am insomnii!
Eh, asta e... Vecinii despre care nu stiu daca am vorbit, basarabenii care stau sase in camera :D au avut azi chef de vorba. Si, cu toate ca Jojo le face de mult ochi dulci, au inceput sa-mi vorbeasca mie. Ca sa vezi! Si eu care ma uit urat la ei ca sunt imprastiati peste tot :))
Lumea e ciudata! De parca aflu azi :)
Sa ne intoarcem in lumea minunata a interviurilor :D... Ne vedem nush cand, candva.

Byee, draga jurnal, imbratiseaza-i pe toti!

Din seria "ce am facut azi.."

Interesanta zi! Ce-am facut azi? Numai lucruri domestice: am desfundat chiuveta, am reparat netul (hehe :)), mi-am luat ceva de lucru ("devil in paradise'"), am lucrat la disertatia lui Val :D si, asteptand telefonul ce a refuzat sa vina (of, Cristinutza!) am visat cu ochii deschisi. Nu, visatul nu avea nici o legatura cu telefonul :))).
De departe, cel ma interesant este visatul cu ochii deschisi, un obicei bun, atata vreme cat nu exagerez. Si n-o fac!
E o perioada ciudata, dar nu ma preocupa prea tare acest aspect. Ma simt... interesant :D
Maine trebuie s-o vad pe Cristinutza (sa vad ce a facut soarele de Tenerife cu pielea ei si asa destul de bronzata). Chiar imi era dor de ea! E o persoana mai mult decat interesanta, spontana si destul de solicitanta, dar e ok. Imi plac persoanele solicitante, pentru ca stiu cum sa ma descurc. Stiu ce vor... Dar nu voi vorbi despre ea, poate maine, dupa ce ne vedem. O sa-i spun ca lui Bubu i-a fost dor de ea :)..
Acum, e timpul pentru inghetata! Jojo e furnizorul! Yes! See ya, draga jurnal! :)

Bittersweet

Ma surprind prea des privind pe geam... cu obstinatie. Ca si cum as astepta la nesfarsit ceva ce refuza sa vina... ceva ce stiu ca nu va veni. Si totusi astept... chiar daca simt, cu toata fiinta mea, ca nu vine. As vrea sa ma intreb de ce nu va veni, sau poate ca ma intreb. Nu mai stiu...
Si sunt trista... si imi vine sa rad. Ma ademeneste voluptatea unei stari de disperare tacuta si linistita, adanca si fara capat. Nu-mi doresc decat sa inchid ochii, sa ma las sa cad si sa nu ma mint ca zbor. De ce? Nu stiu de ce.
"Tristetea pe care-o simt n-o simt in mine, in inima, in gand... ci-n picurii de ploaie care cad/ Si altoita pe fiinta mea, intreaga lume, cu seara si cu ploaia ei/ Ma doare ca o rana"
Daca as incerca sa rationalizez, sa stric perfectiunea momentului, sa fiu analitica si critica, poate as gasi solutii sau raspunsuri. Dar nu vreau... Pur si simplu nu vreau... Sometimes is good to be blue

Equilibrium

Sau cum lucrurile nu sunt ceea ce par a fi :)
E uimitor cum, chiar daca vreau sa ma fac inteleasa la un moment dat, mai ales cand ma revolta faptul ca am fost inteleasa gresit, dupa toata risipa de energie si lupta, realizez ca nu asta e important... sau ca pot sa ma descurc. Ca totusi pot. Lectie de umilinta? Poate :))
De ce equilibrium? Bizar... Cu toate ca iubesc hazardul, cateodata simt nevoia de a controla ceea ce se intampla... ceea ce mi se intampla. Si cateodata ma simt responsabila daca descopar ca este ceva in neregula cu mine sau cu altcineva la care tin si nu fac nimic pentru a fi mai bine. In ce fel mai bine? Nu poti face intotdeauna sa fie mai bine, sau poate ca nu exista aceleasi definitii pentru bine. Nu e vina mea daca nu merge ceva... si atunci de ce ma simt responsabila? Una dintre cele mai dure, dar si mai adevarate replici pe care le-am primit a fost: "nu e vorba despre tine... de ce trebuie sa fie intotdeauna vorba despre tine?" Nu stiu... Poate ca m-am ocupat prea mult cu "rezolvarea problemelor" si-am trecut cu vederea ca uneori este mai important sa vrei cu adevarat sa fie mai bine, sa-ti pese si sa fii acolo atunci cand ti se cere. Ca nu poti face efectiv ceva, dar ca e important ca vrei sa te straduiesti. Nu toata lumea are nevoie de ajutor, nu toata lumea il vrea... dar e bine sa stie ca esti dispus sa-l acorzi, no matter what.
Mda... E bine asa.
Destul cu introspectiile :) ma asteapta niste oameni minunati care poate n-au nevoie de nici un ajutor. Si dupa... altii. Life is good!

Ploaie

Dupa atatea zile in care am asteptat-o, a venit. In sfarsit! Aproape renuntasem sa mai sper ca va veni... dar n-a vrut sa ma dezamageasca :)) Oau! Ce inceput! Demn de cauze mai bune... sau de un roman ieftin ;)
Mda... cu toate cele corespunzatoare, tunete & co. Bine... da, bine. E mult mai bine pentru ca e racoare. Hm, pe cine pacalesc? E mult mai bine pentru ca am o scuza sa nu-l vad pe Flyer. Una credibila... apoi e mult pana in Voluntari. As putea spune orice, acum ca a trecut pericolul. E chiar nebun!!!! Cum sa ma duc acolo? Bine, n-as fi fost singura, iar sotia lui e acolo, dar dupa ceea ce a facut, nush de ce credea ca m-as fi dus. Sau poate stie ca nu vreau sa atrag atentia si n-as putea refuza invitatia surioarei mele preferate :)
Hm... de ce a trebuit sa fie pilot? Si de ce a trebuit sa devina atat de... In fine, a participat la doua "conflicte armate" (ca sa le spun asa si nu razboaie :D) de cand nu ne-am mai vazut, e mai hotarat si mai incrancenat de cum il stiam, ca sa nu mai vorbesc de obiceiul asta imposibil de a ma tine tot timpul in brate, mai ales ca stie ca nu pot protesta, fiind in public...
Dar nu, nu-i gasesc scuze, nici macar nu-i caut. Nu pot gasi nici o scuza adulterului. Nu si nu. Asta e clar. In aceste conditii, chiar n-am de ce sa mai vorbesc despre el. So, bye-bye, Flyer!

Flyer

N-am stiut niciodata de unde mi-am cules bunatate de pasiune pentru avioane, dar acum nu ma mai intreb de ce imi plac pilotii :)) Ce poate fi mai interesant decat un aviator? Poate un pilot pe un avion militar, care e mereu plecat in misiuni si e pana la gat in diverse razboaie. Eh, nu e numai atat si nici nu pot trece peste anumite lucruri peste care eu nu pot trece (sotia lui, de exemplu :))... si oricum asta nu inseamna nimic...
Of! Ce sa spun? Shit happens!
Si totusi... de ce au aviatorii maini atat de "cotropitoare" si de nelinistite? Sau e vorba numai de el...
"I am a flyer... so, I fly..." :))) Oho!

Berea dupa bere...

Admir promptitudinea :))... Chiar daca Vali in general pare ca duce lipsa de ea, azi s-a intrecut pe sine.. A fost suficient sa intreb: "Ce mai faci, colega?" ca el sa ma invite la bere. :)) Si de aici la problemele cotidiene sau mai putin cotidiene nu e decat un pas. Mic, intotdeauna in cazul nostru. Minunata calitate a berii de a desclesta si cele mai inclestate limbi...
Cred ca tin foarte mult la el tocmai pentru ca e plin de defecte. E atat de uman!!! si uluitor de copil! :)
Nimic nu e ce pare a fi... in prea multe cazuri... in mult prea multe. Dar poate tocmai asta e farmecul. Si n-am mai gasit Sartori. Pacat!
Dar maine e o noua zi... Cu toate ca e posibil sa nu fie ziua mea (e ziua lui Udo)... Macar atat... Si berea dupa bere. Si ciudatul pentru care toata seara a insemnat sa stea si sa se uite la noi, sa rada la glumele mele sau sa-mi puna in fata lumina de la telefon, sa se incrunte la Vali si sa-mi ofere cartea de vizita. KFC... hm... Au nevoie de un nou manager de resurse umane :))
E 4 si 17 minute. Poate c-ar fi bine sa merg la culcare. Poate... Azi e o noua zi, nu maine...