Munte... si dupa

Dupa multe incercari nereusite de a ajunge la munte, aceasta minune s-a intamplat, intr-un sfarsit. Si am fost la munte... cam pe aici...
Si la munte ningea... cu fulgi grabiti si pot spune chiar gustosi (asta cand asculti sfatul de a scoate limba la coborare :))...
A fost chiar ce-mi trebuia, la acel moment... poate ca nici n-am putut sa-mi dau foarte bine seama ca era ce-mi trebuie, ceva ce-mi va folosi mai mult decat parea la prima, a doua si chiar a treia vedere.
Pornind de la axioma ca trebuie sa inveti cate ceva din fiecare experienta pe care o ai, a fost din nou o experienta din care am invatat multe.
Am invatat in primul rand ca pot urca si ca ma simt foarte bine facand-o. Bine din mai multe puncte de vedere, iar fizic nu rau, asa cum ma temeam. Mi-a placut intotdeauna muntele, dupa cum spunea profesorul de receptare, am simtul peisajului si percep ceea ce-am numit "frumusetea de inainte de respiratie"... Mi-a placut ca am putut sa trec peste durerea de stomac, dansa insistand sa ma chinuie de doua saptamani, cred ca in curand (eh, cu mici exceptii... cand m-a mai placat ea... dar nu ma las asa usor ;))
Mi-au placut apoi oamenii... oamenii frumosi cu care am plecat si am venit. E interesant cum se schimba perceptia despre cineva in clipa in care iesi impreuna din mediul obisnuit. Nu stiu daca tine neaparat de mediu, sau daca lucrurile se aduna incet, dar mi-am recapatat placerea de a fi cu oamenii... pentru ceea ce sunt, mai ales pentru cat sunt de diferiti. Cred ca, din cand in cand, a trebuit sa am grija sa nu zambesc prea mult... Pentru ca mi-a fost bine.
Ma gandesc ca ar trebui sa le multumesc explicit celor cu care am fost, poate ca nu-si dau seama ca le-am multumit deja... cuiva in special... ii multumesc mereu :)
Nu stiu cat de placut a fost pentru ceilalti, ma gandesc la cei care n-au fost prea "fericiti" sa spun asa, mai executand cate o plangere pe ici, pe colo... dar crek erau mai mult probleme personale. Eu nu ezit sa spun ca mi-a placut... mult.

In alta ordine de idei, chiar era cazul sa-mi incarc bateriile pentru ca urmeaza ceva greu... greu de tot de digerat si nu cred ca pot face ceva... sau nu stiu daca trebuie sa fac... Din nou o situatie plina de frustrare pentru ca nu stiu ce sa fac pentru a fi mai bine. Sau ma intreb mai precis daca are vreo importanta ce cred eu in aceasta problema si daca n-ar fi mai bine sa las decizia la dispozitia celor direct implicati, fara sa ma gandesc in ce fel ma afecteaza. Chiar daca e familia mea, iar alegerile lor ma afecteaza direct, teama mi-e ca in acest caz ireversibil, poate ca ar fi mai bine sa nu ma implic. Ma tot gandesc la faptul ca nu pot da un sfat obiectiv, ca nu pot lasa la o parte interesul personal, care poate ca ma influenteaza fara ca eu sa-mi dau seama, chiar cand consider ca sunt cat se poate de obiectiva. Nu-mi place situatia asta intre persoanele pentru care am aceleasi sentimente, intr-un fel, in care eu sunt fortata sa aleg... Cum poti alege intre doua persoane carora le datorezi aceeasi loialitate? Care nu inteleg ca nu vrei sa alegi, ca nu poti sa alegi, ca lucrurile sunt asa cum sunt...
Ma gandesc la oamenii care conteaza pentru mine si care sufera din diverse motive, iar eu stiu ca nu pot face nimic. Am avut experienta de a incerca sa fac tot ce pot pentru a fi mai bine, dar rezultatul n-a fost prea grozav... Sau de curand, experienta naucitoare de a fi intrebata: "Dar de ce m-ai ajutat? Trebuia sa ma lasi sa cad... era mai bine sa ma lasi sa sufar... trebuia sa stii ca asa voi deveni mai puternica". E greu sa alegi, pentru ca mi-e groaza de suferinta altora. Nu stiu de ce, dar asa stau lucrurile... Am fost intotdeauna sigura ca pentru mine e mai usor... poate pentru ca stiu ce sa fac pentru a nu mai suferi, sau pentru ca stiu cum pot trai asa... dar n-am ce face pentru altcineva... nu ma indoiesc, toata lumea are propriile "dispozitive de siguranta"... Dar asta e... Hm... n-am mai plans de un an... cu adevarat. Cred ca n-am plans decat o data in viata... doua zile la rand... Atunci parea ca totul nu mai are sens... ca viata mea se sfarseste acolo... si atat.
Acum mi-e teama ca nu mai pot s-o fac... chiar mi-e teama...

Dar asta e o alta poveste, care va urma... poate.