Bienvenu au peuple français!

Cher Fred, t’as du courage ! T’as besoin, pour comprendre les blogs… et les roumains, qui sont « bizarres » . Pour toi, une image que j’aime beaucoup… comme j’aime le ciel et ses mystères. Et comme tu aime… tu sais quoi ;)
Ici tu es chez toi… si tu comprends :D

Content? :P

Verbal

Dupa o perioada in care am vorbit in general prin imagini (pe care unii le pot citi atat de bine si de frumos >:D<), poate ca devine util sa zic unele, altele... poate despre mine... N-ar fi o idee buna? Cel putin pentru looku' blogului...

As putea spune ca azi, dupa unele planuri, ar fi trebuit sa fiu pe Coasta de Azur, dar inca o data bunele intentii au fost batute crunt de birocratie, poluare, copiii strazi... si restul nenorocirilor scornite de civilizatie pentru a pune un sfarsit tragic si nemeritat initiativelor marete.

In cuvinte mai putine si mai simple :)), nu s-a putut inchiria masina dorita din cauza de garantie. Acum, ce roman parlit, venit cu bursa la Dijon, dispune de 1000 de euro pentru asa ceva? Evident, nici unul :D. Dar, din motive care me depasesc si pe mine, pentru moment am depasit limita de toleranta la dezamagiri... overload :)). Si pur si simplu nu mai sunt dezamagita, ridic din umeri, spun: "ce pacat... dar asta e" Daca se poate, gasesc si ceva interesant de facut. Chiar daca acest lucru interesant este, ca azi, observarea schimbarilor de calitate a luminii, in orele de dimineata. Dupa cum spuneam si cu alta ocazie, rapiditatea cu care se schimba starea vremii este uluitoare. Aici am vazut cei mai spectaculosi nori si cele mai ciudate culori, toate succedandu-se cu mare repeziciune.

In consecinta... aaaa, am uitat sa precizez ca planul a cazut dimineata, cand eram cu totii pregatiti pentru plecare. Deci, m-am trezit la 7, apoi am aflat ca nu se mai poate. So, am vazut rasaritul, cohorta de nori si, pana la 9, modificarile ciudate ale nuantelor luminii. Pacat ca nu pot fotografia toate acestea... iar acum constat ca nu fac decat sa descriu niste imagini.

Dar... ma simt linistita. Nu ma tulbura nimic, am incredere in ideile mele (inclusiv cele despre libertate... sau despre dragoste... mai ales :)) si stiu ce trebuie sa fac. Restul... e tacere :)

Aseara

Aici am fost eu azi. In mijloc!
Dar, de povestit, luni ;) ...

Da, e timpul de povestit ce anume cautam eu acolo.. dar nici o problema, din cate se poate vedea am supravietuit sa povestesc :P. Intentiile mele nu sunt deloc sinucigase (stii mai bine, draga encyclopedie :))), ci absolut inocente: shopping :D. Cu alte cuvinte, am fost in Quétigny, la Carrefour, acolo unde ma duc relativ des si, ca un obicei bun si foarte sanatos, à pied. Drumul nu dureaza extrem de mult, maxim o jumatate de ora (imi ia mai mult cand ma duc in centre-ville), singurul inconvenient pentru persoane mai putin "aventuroase" ca mine fiind ca este afara din oras, cu un tropait voios prin extinsi boschetei. Dar, dupa experienta cu tabara de rulote, asta e chiar "plimbare de placere" ;)

Dupa ce am facut ce era de facut (adica am mai scapat de grija unei sume de bani, am intalnit restul poporului cumparator (partida din Beaune.. resedinta vecina + Simona), dar care nu sunt asa sportivi si aventurosi si utilizeaza busu', am pornit spre casa. Si in acea clipa, s-a declansat intrecerea: intre mine si furtuna :)))). Pentru ca, desi veneam din directii opuse, intentiile noastre erau identice: cotropirea si punerea steagului in Dijon. Initial, parea se fim la aceeasi distanta, ceea ce imi dadea oarece sperante ca o voi intrece, dar apoi a inceput sa lupte murdar si mi-a trimis impotriva o bunatate de vant, care ma flutura cu mare spor. Hm, era semnul ca o sa ma invinga si, aproape de podul metalic verde si galben ce se afla la zece minute de mine, a inceput sa ploua. Torential, ploaie de vara, uluitor de grabita si care in cateva secunde m-a udat pana la piele in acele zone neacoperite de geaca (apropos, este intr-adevar impermeabila :D). Nu numai vantul ma impiedica acum sa merg, ci si cantitatea de apa din blugi, din rucsac si din cele doua sacose cu cumparaturi... bietele de ele (cumparaturile adica) pluteau :)))!

Dar era mirific, fulgerele nu erau galben-albastre, ca de obicei, ci de un soi de roz, iar norii... aveau exact culoarea de mai sus.

Chiar a fost frumos (dar si un pic scary.. hm, adrenalina).

Asta a fost ;)

Changes

Ce poate fi constant intr-o astfel de lume, in care totul se invarteste ametitor in noi, pe langa noi, mereu si mereu?
Ramane neschimbata doar schimbarea, ca sa fie un paradox... aproape de o platitudine, dar pentru ca spune ce trebuie spus... asta e. Ca se schimba mereu cate ceva, e un lucru pe care, paradoxal, ajungem sa ne bazam. Zilele trecute, Simona sustinea ca mi s-a schimbat culoarea ochilor :)) Asta e chiar neasteptat, dar eu cred ca schimbarea era in ochii ei ;)
Si vremea se schimba, si starile de spirit, balanta influentelor si puterilor se inclina alene... Timpul, da. Timpul, spatiul, una, alta. Fiecare ne influenteaza mai mult sau mai putin vizibil. Ca inelele dintr-un copac...
Round, and round, and round...

Dar frumusetea ramane. Poate ca e in ochii mei :D, sau in sufletul meu. Lucrurile, oamenii, florile... pastreaza o frumusete mereu alta, dar neschimbata in esenta ei. Poate ca ma simt obosita... nu stiu. Maybe... maybe the change is just inside me... Nu stiu... Dar primavara asta capricioasa (anotimpul meu preferat) nu ma impiedica sa zambesc. Ploua, e frig... dar miroase a primavara, miroase a zambet si a viata. I feel like hugging everybody :))) Va simtiti imbratisati? E doar vantul? Ehe...
E un post ambiguu si poate contradictoriu... dar totul se schimba, nu?

Est-il parmi nous, en dépit de nos écarts, de nos désobéissances à la volonté de Seigneur, de notre indifférence à Sa parole, est-il à cet instant un seul d’entre nous qui, en échange de tout ce que la terre et l’homme peuvent dispenser, serait prêt a renoncer à l’espoir de son salut ? Non, il n’en est pas un, il n’existe pas sur la terre un être assez fou pour accepter pareille offre, même si l’ennemi du genre humain venait à la jeter en travers de sa route !

Charles Robert Maturin "Melmoth"

Green spring

Chiar daca ploua, chiar daca e o vreme ciudata si capricioasa (a cata oara spun asta? ma intreb...), pe undeva a venit. Mda, e aici, o simt in aer, o vad in privirile celor din jur. Sa spun "french spring"? Nope, mai bine green spring.

Miroase altfel, iarba e mai verde, iar oamenii ceva mai "dragastosi". In biblioteca, un cuplu (un el si un el) se tin de mana peste masa. Apoi unul dintre ei ridica spre buze degetele celuilalt si le saruta pe rand. Prietenii de la masa ii privesc zambind intelegator... Melmoth, din mana mea, uita sa fie ironic si diabolic si zambeste si el. Pe peluza, dincolo de aleea care nu duce nicaieri, ci se opreste brusc, intrebandu-se ce cauta acolo, un porumbel mandru de el incearca sa convinga o porumbita cocheta. Pare sa ii intoarca spatele, dar revine cand il vede prea dezamagit.

Brusc, pe drumul meu preferat spre facultate (cel cu ups and downs... nimanui nu-i place "linia dreapta, cea mai scurta distanta intre doua puncte" :D... sau poate ca ii place cuiva, dar mie nu, e boring) au inflorit branduse. Le-am vazut azi, patru mov, una portocalie si una alba... Ma gandesc la florile din padurea din apropiere de home-ul meu natal, care imi placeau atat de mult si pe care le-am pus aici (in limbajul popular local "cutcurig" :D)... copiii imi aduceau intotdeauna primavara. Hm, stiau ca imi plac foarte mult. Cred de altfel ca florile verzi sunt inedite... Parerea mea :).

Deci, a venit. Sunt curioasa ce are de gand, acum daca a venit. Va aduce mai aproape ziua de 7 aprilie, e clar... :))) parca sunt un copil, ma bucur de acum ;).

Hm, de ce ai alege skin roz pentru mail? Ma depaseste :)) Nu conteaza, a venit primavara!

Nothing unusual...

"Nothing unusual, nothing strange
Close to nothing at all..."

I want a spaceship... and "something unusual, something strange... that comes from nothing at all". Zilele care se insira una dupa alta, cuminti, cu pretinsa inocenta, duc undeva. Nu pot spune ca nu, chiar nu pot.
"Ce te ingrozeste?" "Ce trebuie si ce nu stiu". Misterele zilei de maine, pentru ca la ieri nu mai trebuie sa ma gandesc. Ieri nu mai este o zi. A incetat sa fie, nu mai e decat o parte de istorie. "Poti sa renunti la istoria personala?"... Dar poate istoria personala sa renunte la mine? Accepta sa devina neant, mai putin chiar decat nimic? Istoria mea... ceea ce fac azi, sau am facut ieri, sau mi-am dorit candva. Un ieri cu Schiller( I'm dancing with my loneliness again...), pentru ca vineri am fost cu Mareike la cumparaturi. Un azi cu Damien Rice... o conversatie pe messenger, pe care puteam foarte bine sa mi-o fi imaginat. Mailuri si discutii care sa-mi aduca aminte de mine. Sunt aici, inca sunt cu mine.

The surface of the sea slowly became transparent and sparkling, until the dark stripes were almost rubbed out. Slowly the arm that held the lamp raised it higher and then higher until a broad flame became visible; an arc of fire burnt on the rim of the horizon, and all round it the sea blazed gold...

Intunericul nu cade inca, norii sunt palizi si rosietici. Din intamplare, nici urma de vant. To do... to be... Inca o zi, care merge sigur undeva. Da, draga Rainforest, poti sa ai un intreg curcubeu pentru tine, cadoul meu de azi. Unul imens :) Si da, poti sa ai verdele... my favourite. Pare logic, desi cred ca vei primi si orange, care e legat curios de tine. Lista e deschisa. Alegeti, nu va sfiiti. Orice, oricand, oricum... Pana la urma, ca o curiozitate, sunt mai mult ce dau decat ceea ce primesc.
O poveste... despre ceva, despre orice. Despre un nor sau despre biscotes. "Sper ca esti bine." Nu, sper ca esti, sau ca mai esti. De ce se pierde atat de repede simtul realitatii? N-am nevoie de informatii, nu sunt decat impulsuri electrice circuland visatoare prin creier. Ceea ce este sau nu real. Tot ce e aici, in jurul meu, pare ireal si creat special pentru o perioada de timp determinata. Sentimentul "nu dureaza decat atata vreme cat privesti cu ochii larg deschisi". Daca risc si inchid ochii, totul dispare... devine o ceata in timp ce clipesc.
"E bine-rau ca vii atat de devreme inapoi". Bine-rau? Se pare ca rau trebuie sa fie pentru mine. De ce? Nu stiu, poate pentru ca de acolo, pentru unii, aici e minunat. Dar nu e nici minunat, nu e nici groaznic. It's just a place, cu frumusetile lui ametitoare, cu defectele lui inerente... I like it, desigur. Dar nu voi plange dupa el. Exista un timp pentru toate. Sederea mea aici nu e facuta sa fie permanenta si sa cred altfel n-are nici un sens. Nici sa ma intreb daca mi-ar placea sa raman, nici sa nu... Lucrurile sunt asa cum sunt. Dar acolo... hm!
Ma intreb cum trebuie sa fie lucrurile acolo, daca mai reusesc sa regasesc ceva... un loc, o stare, niste oameni. Nu, n-am plecat pentru o eternitate, dar fiecare plecare e o mica moarte. Stiu de ce e bine, de ce e rau. Stiu de ce si pentru ce as fi ramas. Curios... Ce rost are atata "stiinta"? :D Hm, are, are... Asta este interesant. Cred eu :)
Dar mai stiu ca oamenii se schimba si ca, daca nu investesti in ceea ce tii pretios, ajungi strain, nepasator, ajungi pur si simplu sa nu mai intelegi, sa nu mai vezi. Nu e ingrozitor? Si totusi asa e... Cred in cauze mari, dar viata e facuta din atat de multe lucruri marunte, din zambete si tristeti si, mai mult decat orice, din oameni.

Something unusual, something strange
Comes from nothing at all
But I'm not a miracle
And you're not a saint
Just another soldier
On the road to nowhere...........

J'aime pas les roumains

Astazi am intalnit ceea ce se poate numi cel mai ciudat si traznit profesor. Francez, din Dijon, desigur, pentru ca nu ma indoiesc de faptul ca mai sunt inca o multime in diverse colturi si zone ale lumii. In fine, ideea este ca azi am avut un curs undeva in centru... profesorul a facut bine sa intarzie mai mult de zece minute. Eram cu totul patru studenti: trei fete si un baiat. De cum am intrat in sala, profesorul, care era mic, cu putin par, semanand, dupa caz, fie cu "bunul" nostru Baltasiu (pentru cei care il cunosc), sau cu tati, pentru altii... iar pentru ceilalti, era un barbat scund, cu un pic de burtica si chelie, cu ochelari (aici nu mai seamana cu Baltasiu, dar continua sa semene cu tati). Nimic spectaculor, poate ceva "punere in garda pentru mine". Ma intreaba: "domnisoara, eu nu cred ca ne-am vazut vreodata. Niciodata, in viata mea. Ma insel?". "Nu", raspund eu. "Sunteti venezueleanca?" insista el. "Nu, sunt romanca" (e clar ca asta sunt eu). "Ah, exclama omuletul vadit nervos. Inca o romanca!" In continuare, da replica de mai sus "J'aime pas les roumains", continuand sa povesteasca inciudat ca se duce des in Romania (are cursuri la noi la facultate), dar ca respectiva tara este "un loc pe care il detesta".
Desigur ca, pentru o oarecare perioada de timp am ramas calma, incercand sa inteleg daca vrea sa ma jigneasca sau o spune doar asa, ca un fapt oarecare. Parea sa nu aiba ceva special cu mine, desi ma tot privea incruntat. L-am privit si eu, aproape ridicand din umeri simtind ca, chiar daca situatia poate parea penibila, mie mi se parea de-a dreptul ridicola si imi venea sa rad. Cred ca eram vizibil amuzata si prea calma pentru gustul lui, dar nu avea ce spune. Il nemultumea asta, asa ca a propus sa face un travail, pentru ca este sigur ca nu stim anumite chestii. A vorbit cu ceilalti, dintre care doi (una dintre fete si baiatul) erau romani, spre marea mea surprindere, dar a preferat sa-i vorbeasca singurei frantuzoaice "adevarate" (cealalta era casatorita cu un francez). Intre timp, imi mai arunca priviri ciudate, fara sa-i fie clar ce vrea. Cred eu... Nu sunt paranoica si ma amuzam. Curios, mi s-a parut funny sa fiu primita cu atata ostiltate. Mai departe, a intrebat despre ce s-a vorbit in cursurile din semestrul precedent, numai o singura persoana stiind. A decis, dupa ce s-a mai uitat o data urat in directia mea, sa ne dea o lectie, pentru ca era sigur "ce nu stim chestii de baza", legate de cercetare, fiind studenti pe comunicare.
In cele din urma ne-a dat sa definim niste concepte legate de metodologie. Concepte de baza, trebuie sa recunosc (metodologie, concept, ipoteza, teren). Mi s-a parut extrem de amuzant, fiind concepte pe care orice student la sociologie le invata nu in primul an, ci in primul semestru. Nu stiu de ce , poate ca nu paream foarte ingrijorata de tema data, pentru ca s-a apropia de mine si, privindu-ma de foarte de sus (numai pentru ca stateam jos, altfel am fi fost la aceeasi "altitudine"), ma intreaba: "Si ce studii ati terminat?". Zambesc larg si spun: "Sociologie". In acel moment, ii pica fata. "Ah, inseamna ca stiti toate astea "par coeur" si ca puteti sa ne si corectati pe noi, cei care nu avem aceasta formatie". Recunoaste ulterior ca, desi este acum antropolog, este de formatie istoric. Se scuza fata de mine ca termenii de specialitate pe care ii imprumuta din sociologie nu sunt foarte riguros definiti si ca ii foloseste asa pentru a fi mai usor celorlalti. Apoi, desi continua cu definirea termenilor, ma mai intreaba doar o singura data, ceva de genul "Domnisoara care stie tot, ce este un concept". Nu am reactionat in nici un fel, am raspuns calma la intrebare, chiar i-am zambit.
Cred ca era foarte uluit de reactia mea. Poate sperase sa ma enervez. Nu stiu...
La plecare, a intrebat-o pe cealalta cum se spune "la revedere" in romana si mi-a spus, fara sa se uite la mine. I-am raspuns in franceza si afara mi-am scos telefonul si citeam un sms. A iesit si mi-a zis din nou la revedere, in franceza, chiar de doua ori, mi-a zambit si mi-a facut semn cu mana.
Hm, foarte ciudat! :))

Concluzia este..

Azi, doua luni

Am incercat sa pun o poza, dar refuza. Cu incapatanare, as putea spune. Asa ca sunt nevoita din nou sa vobesc. De povestit, nu am multe de povestit, pentru ca in afara de greva care continua, chestii interesante se intampla mai ales in unele dintre "cartile mele de noapte", pentru ca ziua e foarte frumos si e bine de plimbat. Si de mers la festivalul irlandez, cum spuneam si aseara, unde am gasit locuri la film, desigur.
Dar...
Dar azi sunt doua luni de cand am plecat. Nu de cand am ajuns, deci nu pot spune ca sunt doua luni de cand sunt aici. Hm, la urma urmei pot spune orice, nu? Adevarul stiintific nu intereseaza probabil pe nimeni :D. Dar, in timp ce ma uitam la calendar si realizam acest lucru, mi-a venit foarte repede in minte dimineata plecarii, persoanele care au fost de fata, frigul si poleiul, cum ma tot necajea Mircea... Nu stiu daca era intentia lui sa ma ajute sa ma simt mai bine, sau a fost doar instinctul :)) Pana la urma, cred ca nu si-a dorit sa ma emotionez, sau sa se emotioneze... sau sa ne emotionam cu totii, desi pentru unii era chiar imposibil, ca sa zic asa. Hm, emotiile par sa stea foarte departe de ei ;)

Cred ca starea de spirit de ieri s-a cam dus.. si nu cred ca are rost sa incerc sa o resuscitez. Pana la urma, de multumit sper ca le-am multumit pentru ca au fost acolo, iar daca nu am facut-o, sper ca stiu ca intentionam. Cineva spunea la un moment dat ca e mai bine sa pleci nevazut, neauzit... Ai putea cred in acest caz sa-i rogi pe Counting Crows sa te ajute:

Have you seen me lately?

Get away from me
this isn't gonna be easy
but I don't need you
believe me
you got a piece of me
but it's just a little piece of me
and I don't need anyone
and these days I feel like I'm fading away
like sometimes when I hear myself on the radio

Have you seen me lately?

I was out on the radio starting to change
somewhere out in America
it's starting to rain
could you tell me the things you remember about me
and have you seen me lately?

I remember me
and all the little things
that make up a memory
like she said she loved to watch me sleep
like she said,
"it's the breathing
it's the breathing in and out and in and..."

Have you seen me lately?

I was out on the radio starting to change
somewhere out in America it's starting to rain
could you tell me the things you remember about me
and have you seen me lately?

I guess I thought that someone would notice
I guess I thought somebody would say something
if I was missing
can't you see me?
come on color me in
come on color me in
give me your blue rain
give me your black sky
give me your green eyes
come on give me your white skin
come on give me your white skin
come on give me your white skin

I was out on the radio starting to change
somewhere out in America
it's starting to rain
could you tell me the things you remember about me
and have you seen me lately?

Chiar imi place cantecul asta si, cu toate ca intentionam sa pun doar cateva versuri: "I guess I thought that someone would notice/ I guess I thought somebody would say something/ If I was missing" pana la urma a intrat tot. Asta e :D... Mda, it's gone. Ramane asa, thanks... Sunteti adevarate comori (ca sa nu mai zic si de intelepciune).

In sfarsit...

Dupa atata ploaie, in sfarsit soare in tara mustarului si a vinului, fix pe strada Alain Savary :D. Intre timp, am fost recenzata ca facand parte din aceasta mare comunitate a studentilor dijonezi care locuiesc in impresionantul campus Montmuzard. Cata maretie si eleganta! Mai mai sa ma apuce plansul si sa incep sa-mi fac poze, eu cu formularul, formularul cu mine... Radeam in urma cu ceva vreme cand una dintre fete ma intreba de ce nu sunt oameni in pozele mele. Dar toata ziua (este vorba despre turul orasului, facut cu un ghid) facuse multe si minunate poze: eu cu ursul din gradina Darcy... mai bine zis, eu pe ursul din gradina respectiva, in timp ce ghidul ne explica istoria sculpturii... eu si, aici in spate, la chouette (stiu ca nu se vede din cauza mea, dar nu e deloc interesanta) si asa mai departe. Nu zic, fiecare face asa cum crede de cuviinta. Dar e interesanta viziunea turistica din punctul de vedere asta de vedere. Sunt foarte placute pozele din natura in care sunt si persoane, sa faci poze la munte sau nu mai stiu unde... dar sa faci poza cu o casa, sau o statuie... Hm, really not my type.
Dar sa revin la prezent. Week-endul a fost o experienta. Pentru ca riscam sa incep incursiuni de-a dreptul in sus si, cum spuneam zilele trecute, sa imi creasca niste ochi mari, mari de la atata citit, cu toata "ploaia si cu seara ei", am iesit. Cu muzica, cu geaca si gluga, fara teama de ploaie. Pe drum o oarece crenguta s-a agatat de mine, cu intentia sa se plimbe si ea, asa ca am luat-o la plimbare. Ca de obicei, fara directie precisa, agale si in functie de instinct. A fost placut, a plouat foarte tare, am ajuns uda dar incantata acasa mult dupa lasarea serii. Nu mi s-a mai parut ca peretii au intrat in conflict unii cu altii si nici n-as mai fi putut spune "cerul zacea foarte aproape de pamant, iar eu, intre ele, respiram printr-o gaura de ac".
Ziua de duminica s-a hotarat sa fie frumoasa. Asa, brusc. Dupa ploaie, frig, ceata... deodata soare.
Eu in casa? Nope, desigur. Inca sase ore la plimbare, spre Darcy si gara, spre bisericile din centre ville si, desigur, pe alte cai de a ajunge acolo. Cred ca solutia mea, de a aborda orasul fara harta, ci doar cu incredere in instinct a fost cea mai buna, asa ca acum pot spune ca ma descurc fara mari probleme si ca pot ajunge practic oriunde. E adevarat ca prima oara am ajuns la aceasta performanta la Medias, un oras necunoscut in care am ajuns foarte repede sa fiu acasa doar cu harta si bunavointa, dar acolo n-am stat decat o saptamana.
E in continuare greva si nu stiu cat va dura. E drept ca sunt foarte hotarati, dupa cum e drept ca au si pentru ce lupta. Poate vor reusi, nu stiu. Sper ca da, pentru ca e cazul sa ne intoarcem la cursuri, nu stiu in ce mod va influenta asta starea "de spirit" a semestrului.
Cam atat pentru azi. Vreau sa ma duc la film.
Sper sa am loc!
Noapte buna, draga jurnal!

:D

Which File Extension are You?

Azi

Of!!!!!

Chiar daca greva franceza parea sa fie destul de funny la un moment dat, cu facultatea blocata temeinic, cu scaune si mese si tot felul de "manifestanti", pana la urma devine foarte plictisitor. La asta se ma adauga si o ploaie marunta, numai buna sa-ti toace la fel de marunt nervii, precum si una bucata depresie cumplita suferita de colega mea. Se pare ca aproape doua luni sunt limita ei de toleranta si pur si simplu nu mai poate fi in nici un fel inveselita.
Eu stau bine cu psihicul, as putea spune chiar foarte bine, daca ma raportez la ea, numai ca incep sa-mi cam pierd rabdarea. Ceea ce nu e bine si nici frumos. Pai cum sa fie frumos, cand sunt mai tot timpul cu mine si se stie ca nu sunt tocmai draguta cand imi pierd rabdarea? Daca intra in greva si bibliotecarii, atunci chiar ca voi da peste o mare problema. Sau nu, cine stie...
Dar... ploua mereu, mereu...
As fi foarte incantata daca ar veni in sfarsit primavara.
Dar, pana atunci...eh, cred ca se poate si mai rau ;)

Actul 2

Deci, revenind, vorbeam despre ceea ce imi place aici, cu acea persoana cu care nu mai vorbisem de mult timp. Am inceput sa-i descriu plina de entuziasm orasul, spunandu-i cat de mult imi place (si nici macar n-am spus pana acum cat de mult mi-ar placea sa urc la Deva, la Cetate), cand m-a intrerupt brusc: "Lasa pietrele! Vorbeste-mi despre oameni. Ce francezi draguti ai intalnit?". M-am simtit prosteste ranita, la dispretul evident aratat lucrului care imi placea cu adevarat. Voia sa stie ce fac eu si ce-mi place mie? Nu cred... sincer nu cred.
Dupa cum, probabil, nici cei pe care-i intreb ce fac sau ce simt nu cred cu adevarat ca ma intereseaza decat ceea ce-i intereseaza (oricat de boring cred ei ca mi s-ar parea) si ceea ce cred ei ca e important... ce vor sa spuna, sa-mi spuna. Pentru ca e ceva real, autentic... o parte din ei.
Fiecare lucru nou pe care il aflam despre o persoana se adauga, aproape fara sa ne dam seama; celorlalte pe care le stim; intregind imaginea pe care o avem despre acea persoana. Nu este un proces constient, dar brusc vom constata ca o vedem intr-un anumit fel, fara sa putem pune "degetul pe rana". Spunem brusc: "nu-i pasa de oameni", fara sa ne amintim un exemplu clar cand a manifestat indiferenta, doar concluzia avand un gust real de siguranta. Undeva in adancurile memoriei noastre formidabile s-a constituit un puzzle: bucatica langa bucatica, frantura de intamplare si poveste. De aceea cred ca le datoram celor pe care ii cunoastem aflarea adevarului si intelegerea.
Cateva reactii in contratimp ne pot spune despre o persoana ca este altfel de cum credeam ca este. Poate ca o credem prea preocupata de propria persoana, ca sa nu spun de-a dreptul egoista si, chiar daca nu e tocmai right, concluzia e clara, fara sa mai avem nevoie de alte informatii. Si totusi... De foarte multe ori, ceea ce ne face egoisti este o lipsa, o suferinta, o problema care ne poate absorbi in intregime... Daca mergem un pas mai departe, aflam adevarul. Daca nu alegem sa ramanem pe loc, devenim calai involuntari, provocand o noua suferinta... Dar de aici si intrebarea pana unde trebuie sa mergem? :D
Deci, cum spun clasicii, cuvintele ne tradeaza. Mai ales cand este vorba despre cuvintele mari, pe care nu ne-am gandit niciodata sa le explicam. Ar parea o copilarie sa-i cerem cuiva sa defineasca propriile cuvinte. Daca ti-a spus: "Ai incredere in mine!" sa-l intrebi ce intelege prin asta. Poate ar fi ranit, ar crede ca e o ironie, dar poate n-ar avea dreptate. Cred ca o astfel de reactie ne-ar scuti de multe neintelegeri.
Incredere... hm! Pentru mine increderea este ceva deosebit de pretios. Cand spun: "am incredere in tine" inseamna: voi crede ce spui, pentru ca o spui si vrei sa cred (chiar daca e cat se poate de neadevarat); voi crede ca ai cele mai bune intentii si ganduri; ca nu-mi vei face rau decat din greseala, ca vei fi acolo daca voi avea nevoie si, daca nu vei fi, vei avea un motiv foarte bun pentru asta; ca nu-ti vei schimba gandurile si ideile de la o zi la alta sau, daca o vei face si ma priveste, imi vei spune, la fel cum imi vei spune si daca vei avea o problema. Ca nu-mi vei trada secretele si ca vei fi sigur ca nici eu n-o voi face, orice ar fi. Ca voi fi acolo pentru tine oricand, indiferent de ora din zi sau din noapte, bucurandu-ma sa te ajut chiar la miezul noptii, ca voi fi oricand bucuroasa sa te vad... Despre astea este increderea mea... si despre multe altele. Inspaimantator, aproape, nu?
Cred totusi ca acel in care ai incredere merita toate astea. Si mai mult...
Oricum, incredere este un ingredient care nu trebuie explicat sau inteles, care vine mereu cand e vorba despre dragoste. Dragostea este un sentiment maret, profund, deasupra a tot si a orice. Diviziunile ei (materna, filiala, pasionala, prieteneasca etc) nu sunt altceva decat diviziuni. El, in sine, nu are nevoie de nimic. Poate ca in acest moment mi se pare mai relevanta legatura dinter dragoste si prietenie, de fapt are legatura cu o lectura recenta. Nu e deloc ciudat ca adevarata prietenie trece in altceva mai profund... Pot spune asta, cu toata reverenta pentru acele persoane care se tem de cuvintele "tari", dar cu asigurarea ca ele nu imbata pe nimeni. Se spune ca prietenia este certitudine, intai de toate. Cand lipseste certitudinea, dar abunda sentimentul, poate chiar mai puternic in aceste circumstante, nu mai putem vorbi despre prietenie, cred eu. Este vorba despre altceva, un sentiment "fara rezerve" si "fara intrebari", ceea ce acei care sunt mai norocosi dintre noi au curajul sa numeasca "dragostea neconditionata"...
Nu este un ideal, este foarte tangibil, care se lasa atins o data, si inca o data... Poate ca mereu...

Din categoria boring :)

Mda...
In legatura directa cu week-endul si cu ce m-a facut sa "cujat" statul in camera, cu o carte, pardon doua... ba nu, trei :)) din cauza de foarte multa ninsoare si viata sociala in moarte cronica. Dar, putina asceza (intr-un sens mult mai putin clasic) nu strica.
Asadar, ma gandeam la...
Cum pare de inspaimantator, cand iti dai seama, modul in care ne inselam asupra celor din jurul nostru, poate chiar foarte aproape de noi. Cat de mult consideram dorintele, sperantele, visele sau defectele lor in relatie cu ceea ce stim despre ei. Sau credem ca stim. Adevarul este ca totul ajunge la nou prin filtrul a ceea ce cunoastem, a ceea ce avem ca valoare sau a ceea ce stim de la altii... De foarte multe ori nici nu ne dam seama cat de circumstantiale sunt toate acestea, depinzand nu doar de timp, spatiu, dar si de starea de spirit si de ceea ce putem numi "propria interpretare". Chiar daca "interpretare" poate suna in cateva urechi (mai precis perechi de ureci :)) intr-un fel foarte asemanator cu "denaturare", de foarte multe ori nu merita categorisirea, ci se refera doar la propriile limite de intelegere determinate de "instrumentele" pe care le avem la indemana. Ce inteleg eu prin asta? Un astfel de instrument este limba, poate cel mai banal dintre toate, dar si cel mai necesar. Nu spun chiar eu cateodata ca nu se pot intelege doua persoane care vorbesc despre lucruri atat de diferite, de parca ar vorbi alta limba. Minimum minimorum, pentru ca lucrurile sunt mult mai complicate decat atat (sau mult mai simple, folosind zisele cuiva care este duce simplitatea atat de departe incat ajunge, ca-ntr-o evolutie ciclica, exact la "extrem de complicat" :))... Ideea e ca, in ceea ce spunem, punem atat de mult din ceea ce suntem, incat o intelegere cat mai exacta este imposibila daca nu utilizam ca mediator ceea ce credem ca stim despre acea persoana. Si de aici decurg toate neintelegerile!
De exemplu, eu valorizez ca principale, definitorii pentru mine, starile de spirit si ceea ce simte cineva. Cred ca pe mine, personal, ma reprezinta mai mult ce simt decat ceea ce fac, mai ales pentru ca "a face" implica mediul extern si inceteaza sa mai fie "al meu" sau "eu". Probleme de contagiune, cred. Ce fac din aceasta pricina decade in plan secundar... De aceea imi este foarte simplu sa fac altceva decat ceea ce intentionam pentru a-i face placere cuiva, atata vreme cat simt ca vreau sa o fac. Nu sunt legata de activitatea "x", ci de promisiunea "y" sau dorinta "z". Mda, ingrozitor stil am, deloc literar. Sa fie sociologia de vina?
Dar sa continuu. Dupa cum spuneam, poate parea surprinzator sa renunt la o zi pe care am declarat-o "de studiu" (mai ales pentru cei care ma cunosc incapatanata, inflexibila, cazuta in invatat... ce sa spun, de-a dreptul tocilara! obositoare persoana ;)) pentru a ma plimba cu cineva intr-o zi insorita. Dar nu e de mirare daca stiu ca pot invata si noaptea, sau pot recupera, dar ziua aceea minunata sau persoana de langa mine este acolo doar atunci (sau doar in acea stare de spirit- mult mai important). De asemenea, la intrebarea "ce faci?", atunci cand sunt sincera si hotarata sa spun adevarul (asta nu inseamna ca alteori mint... doar ca ocolesc strategic ceea ce nu cred ca trebuie sa spun... sau celalalt ca vrea cu adevaratsa auda), voi vorbi despre ceea ce simt. Poate fi bulversant sau nemultumitor pentru persoanele active, care vor sa afle "ce pietre ai mai vizitat?", "cu cine te-ai mai intalnit?" and so on...
Daca tot am adus aminte de pietre... O discutie despre ele mi-a demonstrat inca o data, daca mai era nevoie, ca de fapt unii dintre acei care se intereseaza de tine o fac adeseori fara sa "se intereseze cu adevarat" de tine. Adica... Dupa cum am spus, cred de nenumarate ori, ca aproape m-am plictisit si pe mine... adica m-as fi plictisit, daca n-as fi pur si simplu stuck with me :)) sunt fascinata de portiunea veche a orasului, de cladirile medievale sau de zidurile castrului roman... Cunosc francezi destui, am si alte nationalitati cunoscute ;), dar locurile astea nu le pot admira decat acum... Eh, poate ca exagerez, dar asa sunt eu :)) Mi se pare atat de frumos, ca as vrea sa-i aduc aici pe cei dragi (cred ca le-am si spus :)) si sa le arat cu mandrie copilareasca, poate tragandu-i de maneca: uite! uite!
Revenind, vorbeam cu cineva cu care ne vorbisem de mult, iar ea ma intreba cum e aici, ce-mi place, ce nu-mi place etc.

Pauza. Se stinge lumina. Se lasa cortina. Maine :) Volumul 2

Cursuri si curse

Dupa ce am fost foarte suparata pe acest sistem care nu permite sa iei acele nenoricite de credite ECTS (mi se face greata cand vad numele asta) cu cursurile din propria specializare, trimitandu-te invartindu-te la toate L1, L2 si L3 (ani mai mici, corespunzatori anului 1, 2 si 3 la noi... cu observatia ca nu fac decat 3 ani), saptamana asta am reusit sa ajung la cateva cursuri, care s-au dovedit foarte interesante. Adica, la un curs despre cinematografie, de fapt despre cinema si cultura, in care se proiecteaza filme si apoi se discuta. Am vazut filmele de propaganda despre Hitler :)). Al doilea curs a fost despre persuasiunea in publicitate, deja facuta si rasfacuta la noi la fac, dar reclamele prezentate au fost foarte funny. Oricum, profesorul vorbea despre studentii romani, "mes amis roumains", ceea ce a determinat o instantanee apropiere intre noi si el. E de mirare?
Al treilea curs, cel de teoria culturii, ne-a trimis la o expozitie de arta contemporana (este vorba oricum despre arta contemporana), desfasurata in campus si alcatuita foarte interesant. Intr-o camera in forma de trapez, erau construiti sase piloni pana in tavan, care formau un soi de drum. Ca niste coloane. In fundul salii, un perete alb si doua siruri paralele negre in centrul lui. Asta ar putea fi tot, dar ceea ce e interesant este materialul: coloanele sau pilonii erau facuti din haine :)) impachetate frumos si egal. Culorile pareau sa fie alese cu grija. Ceea ce era la prima vedere peretele alb din fundul salii era de fapt un perete acoperit cu tricouri, maiouri si alte chestii de lenjerie intima de culoare alba, prinse cu ace de siguranta. Cam atat. Dar nu pot spune ce s-a vorbit despre mareata expozitie :))) Era cu adevarat fascinant sa le auzi pe cele doua "critice de arta" aducand in fata urechilor noastre uimite tot felul de cuvinte pompoase si marete despre aceasta expozitie. Funny a fost ca studentii, majoritatea studente, au observat cu tristete ca erau haine foarte dragute, care fusesera ruinate (pentru a-si pastra stabilitatea, coloanele aveau in centru un suport metalic, de unde rezulta ca hainele erau gaurite). Una peste alta, foarte interesant curs. Daca reuseste sa introduca ceva "coerenta" in arta contemporana, trebuie sa fie ceva interesant, nu? (desi profesoara ne-a recomandat sa cautam pe net pozele unui artist la moda, pe nume Stelarc. El lucreaza "cu propriul corp", pe care il suspenda cu niste carlige care trec prin piele, de diverse obiecte. Mie teama ca-mi va fi destul de greu sa ma obisnuiesc sa vad arta aici).
De asemenea am mai vazut diverse bucatele din cunoscutii "internationali": Mareike, care este din Germania, Silvia si Francesca din Italia, Jordy- cel mai cute spaniol (gay) care poate exista: blond si carliontat si foarte, foarte vesel.. are o adevarata pasiune pentru romani :); Outi, finlandeza, fata din Cehia cu nume imposibil, ceva de genul Make; cele doua grecoaice and so on. Si, desigur, noua generatie de romani, proaspat ajunsa. Se putea altfel? Iar unul dintre muschetarii vecini mi-a facut aseara plecaciuni prin baie, tinand usa si rostind cu o expresie James Dean: "come, darling!" :)))) Apropo de vecini, din nefericire a plecat prietenul meu turc (hehe, blond!), care nu si-a gasit stagiu in Franta si deci il va face in Turcia. Pacat, era foarte vesel, gatea mult si canta la bucatarie si se intreba retoric de ce nu zambesc dijonezii niciodata...
Saptamana viitoare vor fi si mai multe cursuri, dar sper sa fie si vremea mai frumoasa, sa pot spune ca sunt si mai multe curse.
Asta despre ceea ce fac... sau am facut saptamana asta. Macar de n-am mai ploua! M-a udat din nou azi, poate reusesc sa racesc. Bleah!

Colt de primavara

Azi, 1 Martie. A la française, desigur. Ceea ce inseamna ca a trecut neobservat... Not really, pentru ca vremea ne-a pregatit surprizele ei. Pe 28 februarie a nins foarte mult, nu doar aici, din cate am aflat, ci si in Romania si in Germania. A nins toata ziua, iar la ora 22, cand am iesit de la net, totul era feeric. Atat de multa zapada, incat ajungea pana la glezne. Era multa, pufoasa si moale, iar copacii erau pareau iesiti din povestile de Craciun. Nu mi se parea o atitudine potrivita pentru ultima zi de iarna, dar la urma urmei n-am de unde sa stiu ce crede ultima zi de iarna ca este mai potrivit pentru ea. In fine, ea a facut tot ce a vrut, asa ca ninsoarea s-a asternut cu mare pofta si antren. Cand priveam pe fereastra fulgii imensi si degraba unitorii unii cu altii, am auzit un fosnet. Ce sa fie? Concierge imi bagase pe sub usa un plic. De acasa. Din Romania. Mai precis, de la mami. Era o felicitare, cum eu nu ma gandisem sa trimit, iar imaginea era cu lacramioare, unele dintre florile mele favorite (si narcisele, desigur... cele foarte albe).

E ciudat cum poate ceva sa te smulga dintr-un loc, dintr-o stare de spirit si sa te proiecteze intr-un spatiu ireal. Ireal spun si stiu foarte bine de ce. Spatiul in care "we, all in the family love each other" si ne pasa. And so on... pe aceeasi tema. Pana la urma, adevarul este si o panza pe care pictam, cand vrem, cu propriile culori. Adevarul meu este azi verde si alb, ca lacramioarele sau narcisele. Fie ca ti-l imaginezi, fie ca-l simti sau alegi sa-l crezi, adevarul este aici, in prezentul rupt de trecut sau de viitor. Azi, 1 Martie, un sms mi-a facut ziua mai frumoasa. Adevarul este ca... ziua de azi e pretioasa in ea insasi si este unica. Avem atat de multi ochelari prin care privim viata, ca frumusetea ei, vazuta cu ochiul liber, ne doare. Dar e frumoasa... si tot ce ne putem imagina este adevarat.