Inapoi la lucru :)

Azi ma voi duce la biblioteca. Sper... ziua de ieri a fost ciudata, cred ca m-au impresionat anumite lucruri mai mult decat as fi crezut. Sau nu... Nu sunt multumita de ce-am facut, nu sunt multumita de acea stare de lucruri odioasa care m-a impiedicat sa fac mai mult...
Am intalnit un tanar intr-o situatie disperata: nu mai avea nimic, nici bani, nici acte... doar nevoia de a-si face injectia cu insulina. Nu spun ca nu m-am gandit la un moment dat, doar in trecere, la posibilitatea de a fi o incercare de a scoate bani de la cineva, dar parca nu conta. Totusi, disperarea aceea era mult prea veridica. Nu aveam nici un ban... Cum n-am avut cateva zile... Poate sunt orgolioasa si n-am cerut nimanui, dar imi parea atat de rau ca nu puteam face nimic.
M-am gandit ca suntem incredibil de rai, daca suntem in starea sa lasam un om in pericol pe drumuri... chiar daca Ambasada Moldovei este cea care a refuzat sa-l ajute in vreun fel. Dar oamenii din autobuz m-au impresionat. A fost un efort comun de a gasi o solutie. Cineva i-a dat cumparaturile pentru pranz... nu mancase de doua zile. As fi vrut sa stau cu el... daca n-ar fi fost absolut necesar sa ajung la editura, as fi facut-o. Ma intrebam la un moment dat, daca n-a fost doar un pretext, daca as fi fost intr-adevar in stare s-o fac, dar nu cred ca era doar un pretext. Am vrut sa-i spun sa stea cu mine pana iau banii, ca voi merge cu el la spital, inclusiv la spitalul studentesc, dar timpul era prea scurt, pentru el. Mai avea doar cateva ore in care trebuia sa convinga pe cineva sa-i faca injectia. Poate la spitalul de urgenta... sau oriunde. Glumea spunand ca, daca i se face rau, salvarea va fi nevoita sa-l duca la spital. Glumea, dar era disperat. M-am gandit ca poate va avea nevoie de bani sa plateasca injectia, daca accepta cineva sa i-o faca. M-am gandit prea mult, fara sa-i spun si a coborat brusc. Voia sa se intoarca si-i era rau. Si n-am putut sa mai cobor, sa-i spun... Absurd.
Nu l-am mai gasit. Sper ca a rezolvat in vreun fel...
Acasa, Jojo era disperata. In primul moment am fost revoltata ca poate cineva sa fie disperat pentru ca a gresit la un examen, cand avusesem in fata o persoana care se temea pentru viata lui, in real pericol. La urma urmei, cat de important poate fi ca ai considerat consumul de droguri forma de violenta si nu de devianta? Apoi m-am gandit ca nu e corect. Era cea mai importanta problema pentru ea si nu conta ca altii au probleme mai mari. Apoi, a descoperit ca si-a pierdut actele. Shit! N-am putut sa fac prea multe pentru ea pentru moment, oricum era nevoita sa ajunga la banca si sa declare pierderea cardului... Iar Cristinutza, asa solicitanta si "violenta" :) cum e ea, voia sa ma vada neaparat. Avea probleme... mari, dupa cum spunea. Adica ii era tare dor de mine! :)))) E tare ametita! Dar dulce foc...
Am ajuns acasa mai tarziu si am incercat s-o linistesc pe Jojo. Am reusit... am fost la plimbare, am vazut pestii si am cantat pe malul Dambovitei. Mi-a spus ca sunt nebuna :) Dragut!
O zi obositoare... mai ales ca apoi n-am fost tocmai o draguta... nu stiu ce m-a apucat. Sorry! Sunt un pic debusolata in anumite privinte, dar totul va fi bine. Oh! cineva a aruncat ceva pe geam si am sarit de pe scaun. Acum e conflict de IP. Hm, auzi...
Ar trebui sa plec la biblioteca si nu prea am chef... Ma simt obosita...
Poate pentru ca inca ma incapatanez sa-i rezist toamnei.

Ultimele zile de vara

Dupa cateva zile ciudate, in care m-am gandit mai ales la ce nu voiam sa ma gandesc, asa cum mi se intampla intotdeaua cand incepe sa miroasa a toamna, aseara pur si simplu n-am mai putut. N-am mai suportat camera, calculatorul, pe Jojo... pe mine...
Am plecat sa caut luna... pe care stiam ca n-o voi gasi. Am plecat sa caut ceva ce nu era acolo, pentru ca nu mai voiam ce e aici.
Ciudat, dar am gasit toamna. In fata mea, in primele frunze cazute, in vantul mai rece. Mirosul ei e inconfundabil... tristetea ei e inutila si frumoasa... ca toate lucrurile inutile si incredibil de frumoase de care ma indragostesc mereu, mereu...
M-am apropiat de apa, incercand sa ghicesc miscarile pestilor, incercand sa nu inteleg ca e deja toamna. Acum mi se pare o copilarie, pentru ca in fata geamului copacii mei sunt inca verzi... E soare, e cald... Dar toamna s-a strecurat deja in mine, cu frunzele ei care cad incet, in cercuri lungi. Starea aceea dulce-amara, de nu vreau... nu... inca nu. Stiu ca-mi va cere din nou ceva, asa cum face mereu. Toamna, anotimpul renuntatilor. Anotimpul marilor mele despartiri, a frunzelor mele moarte. Si stiu si ce va cere acum... simt. Dar inca nu vreau...
E o copilarie, dar nu vreau... e inutil, dar nu vreau...
Si totusi e toamna, anotimpul in care aleg din nou sa fiu singura.

Ultimul C.C

... and I will leave. But the birds stay, singing;
and my garden will stay, with it's green tree,
with it's water well.
Many afternoons the skies will be blue and placid,
and bells in the belfry will chime,
as they are chiming this very afternoon.
The people who have loved me will pass away,
and the town will burst anew every year.
But my spirit will always wander nostalgic
in the same recondite corner of my flowery garden.

Castaneda... sau nimic despre mine

"Nu ai timp, prietene. In asta consta nefericirea fiintelor umane. Nici unul dintre noi nu are destul timp, iar continuitatea ta nu are sens in aceasta lume misterioasa si infricosatoare. Continuitatea nu-ti confera decat timiditate. Actiunile tale nu pot avea aspectul, puterea, forta irezistibila a actiunilor unui om care stie ca isi duce ultima batalie pe pamanat. Cu alte cuvinte, continuitatea nu te face mai fericit sau mai puternic. (...)
Te iei prea mult in serios. Te crezi mult prea important in mintea ta. Asta trebuie s-o schimbi. Te consideri atat de important, incat te crezi indreptatit sa te deranjeze orice lucru. Te simti atat de important, incat esti gata sa dai bir cu fugitii de indata ce lucrurile nu merg cum vrei tu. Probabil ca ai impresia ca asta demostreaza ca ai caracter. E un nonsens! Esti slab si ingamfat!"

Si vacanta mea??????????????

Iata-ma din nou in pana de... vacanta :(( E aproape septembrie, e timpul pentru admitere si pentru master, vacanta a zburat, iar eu tot astept momentul in care va veni.
Toata lumea stie ca, daca privesti la microscop diverse substante, materiale sau obiecte, descoperi ca sunt alcatuite din celule, atomi... alea, alea... Depinde pana unde vrei sa mergi. Cred ca, daca fac acelasi lucru cu viata mea, descopar ca e alcatuita din asteptari mici, din ce in ce mai mici, poate mai rafinate sau mai inaltatoare, dar tot asteptari....
Brusc, nu mai am nici un chef sa scriu la ce ma gandeam... ce astept, pe cine si de ce. Asa ca inchei "apoteotic" cu un citat minunat, promitandu-mi ca mai tarziu il voi scrie si pe celalalt... pentru ca stiu de ce:

"Doar un luptator poate rezista pe drumul cunoasterii, caci arta lui consta in a gasi un echilibru intre spaima de a fi om si minunea de a fi om"

Carlos Castaneda

De ce nu cred...

Ce e cu lucrurile care nu dureaza o vesnicie?
Nimic, cred ca e o copilarie din partea mea sa-mi inchipui ca exista asa ceva... Lucruri care dureaza o vesnicie. Doar pentru ca simt ca pentru mine, anumite lucruri chiar pot exista o vesnicie. Azi sunt trista. Poate as plange... poate n-are rost sa plang. Nu stiu, nu mai stiu. Daca nu mi-ar fi rusine, as pune aici un sms... de fapt doua. Poate ca le-am citit destul si nu-si mai au rostul. Cred ca le voi sterge, chiar daca e usor sa intind mana dupa telefon si sa le citesc din nou... si din nou. Cred ca sunt prea mandra, probabil ca de asta le voi sterge. Sau poate pentru ca nu cred ce-mi spun. Chiar daca ar vrea sa cred... stiu ca ar vrea. Dar nu pot, iar daca vei citi vreodata, vei sti si de ce nu pot. E frumos din partea ta, e minunat... dar nu e adevarat.
Ce simplu ar fi daca as putea da timpul inapoi... Sunt lucruri pe care mi-as dori sa le repar, sa le schimb... poate sa tac mai mult si mai bine. E ciudat ca nu reusesc sa spun tot ce vreau sa spun. Si nu pentru ca ar citi cineva... stiu ca nu e cazul :) Ci pentru ca unele lucruri sunt prea greu de spus. Pentru ca te costa sa fii sincer, chiar daca toata lumea spune ca sinceritatea e absolut necesara, ca increderea se bazeaza pe sinceritate. Hm, increderea! Aproape mi se pare o gluma, cat de bine stim sa vorbim despre incredere, cat de minunat dezvoltam subiectul... Dar la prima incercare, toata aceasta minunata incredere a zburat.
Cateodata ma rog sa nu am ocazia sa fac reprosuri. Suna atat de amar anumite lucruri in mintea mea, incat stiu ca m-ar durea mai mult pe mine decat pe cel caruia i-as reprosa. Si nu stiu daca m-as putea opri la timp... Daca m-as putea opri acolo unde stiu ca trebuie s-o fac, inainte sa ajung la acel punct nevralgic. Mi-e teama pentru ca stiu unde doare. Stiu intotdeauna unde doare. Si e atat de usor sa lovesti... pe cat de greu e sa vindeci. Nu spun ca sunt singura persoana care poate vedea in ceilalti punctele sensibile. Nuuuu. Pentru ca mai sunt si altele, o stiu chiar pe pielea mea. Diferenta e ca eu am ales sa vindec, acolo unde altii au ales sa raneasca. E o chestiune de optiune personala... Sa stii ca poti atinge un om atat de profund incat sa-si simta intreaga viata zguduita. Incat sa se intrebe lucruri pe care n-ar trebui sa se intrebe niciodata. Poate e si o senzatie de putere, probabil... Cum repari asa ceva? In nici un caz cu "n-ar trebui sa ma iei in serios" :)) Dar ce spun eu? Ar trebui sa vorbesc despre mine. Cine spune ca n-o fac?
Sunt dezamagita... e vina mea. E de atatea ori vina mea... Si de ce nu cred? Pentru ca nimeni nu m-a invatat sa cred cand n-am de ce s-o fac...

10x God, it's French!

De-a rasu', plansu' :)) Ma lupt de zor cu niste chestii frantuzite tare, iar timpul vrea sa se ia la intrecere cu vantul. Nu reusesc sa-mi dau seama ce-a patit de aleaga asa si nici cum am ajuns sa stau o zi intreaga cu Cristinutza, cand am atatea de facut!!!!!!!! Of, of, of!
Banuiesc eu ca zilele urmatoare va trebui sa ma revansez si recunosc, am gresit! Bietul copilut se lupta de zor cu disertatia, iar eu... vorba aceea, fac ce pot, numai ca as fi putut face mai mult. La urma urmei, somnul e o chestie relativa. Ce mi-as dori cateodata sa am insomnii!
Eh, asta e... Vecinii despre care nu stiu daca am vorbit, basarabenii care stau sase in camera :D au avut azi chef de vorba. Si, cu toate ca Jojo le face de mult ochi dulci, au inceput sa-mi vorbeasca mie. Ca sa vezi! Si eu care ma uit urat la ei ca sunt imprastiati peste tot :))
Lumea e ciudata! De parca aflu azi :)
Sa ne intoarcem in lumea minunata a interviurilor :D... Ne vedem nush cand, candva.

Byee, draga jurnal, imbratiseaza-i pe toti!

Din seria "ce am facut azi.."

Interesanta zi! Ce-am facut azi? Numai lucruri domestice: am desfundat chiuveta, am reparat netul (hehe :)), mi-am luat ceva de lucru ("devil in paradise'"), am lucrat la disertatia lui Val :D si, asteptand telefonul ce a refuzat sa vina (of, Cristinutza!) am visat cu ochii deschisi. Nu, visatul nu avea nici o legatura cu telefonul :))).
De departe, cel ma interesant este visatul cu ochii deschisi, un obicei bun, atata vreme cat nu exagerez. Si n-o fac!
E o perioada ciudata, dar nu ma preocupa prea tare acest aspect. Ma simt... interesant :D
Maine trebuie s-o vad pe Cristinutza (sa vad ce a facut soarele de Tenerife cu pielea ei si asa destul de bronzata). Chiar imi era dor de ea! E o persoana mai mult decat interesanta, spontana si destul de solicitanta, dar e ok. Imi plac persoanele solicitante, pentru ca stiu cum sa ma descurc. Stiu ce vor... Dar nu voi vorbi despre ea, poate maine, dupa ce ne vedem. O sa-i spun ca lui Bubu i-a fost dor de ea :)..
Acum, e timpul pentru inghetata! Jojo e furnizorul! Yes! See ya, draga jurnal! :)

Bittersweet

Ma surprind prea des privind pe geam... cu obstinatie. Ca si cum as astepta la nesfarsit ceva ce refuza sa vina... ceva ce stiu ca nu va veni. Si totusi astept... chiar daca simt, cu toata fiinta mea, ca nu vine. As vrea sa ma intreb de ce nu va veni, sau poate ca ma intreb. Nu mai stiu...
Si sunt trista... si imi vine sa rad. Ma ademeneste voluptatea unei stari de disperare tacuta si linistita, adanca si fara capat. Nu-mi doresc decat sa inchid ochii, sa ma las sa cad si sa nu ma mint ca zbor. De ce? Nu stiu de ce.
"Tristetea pe care-o simt n-o simt in mine, in inima, in gand... ci-n picurii de ploaie care cad/ Si altoita pe fiinta mea, intreaga lume, cu seara si cu ploaia ei/ Ma doare ca o rana"
Daca as incerca sa rationalizez, sa stric perfectiunea momentului, sa fiu analitica si critica, poate as gasi solutii sau raspunsuri. Dar nu vreau... Pur si simplu nu vreau... Sometimes is good to be blue

Equilibrium

Sau cum lucrurile nu sunt ceea ce par a fi :)
E uimitor cum, chiar daca vreau sa ma fac inteleasa la un moment dat, mai ales cand ma revolta faptul ca am fost inteleasa gresit, dupa toata risipa de energie si lupta, realizez ca nu asta e important... sau ca pot sa ma descurc. Ca totusi pot. Lectie de umilinta? Poate :))
De ce equilibrium? Bizar... Cu toate ca iubesc hazardul, cateodata simt nevoia de a controla ceea ce se intampla... ceea ce mi se intampla. Si cateodata ma simt responsabila daca descopar ca este ceva in neregula cu mine sau cu altcineva la care tin si nu fac nimic pentru a fi mai bine. In ce fel mai bine? Nu poti face intotdeauna sa fie mai bine, sau poate ca nu exista aceleasi definitii pentru bine. Nu e vina mea daca nu merge ceva... si atunci de ce ma simt responsabila? Una dintre cele mai dure, dar si mai adevarate replici pe care le-am primit a fost: "nu e vorba despre tine... de ce trebuie sa fie intotdeauna vorba despre tine?" Nu stiu... Poate ca m-am ocupat prea mult cu "rezolvarea problemelor" si-am trecut cu vederea ca uneori este mai important sa vrei cu adevarat sa fie mai bine, sa-ti pese si sa fii acolo atunci cand ti se cere. Ca nu poti face efectiv ceva, dar ca e important ca vrei sa te straduiesti. Nu toata lumea are nevoie de ajutor, nu toata lumea il vrea... dar e bine sa stie ca esti dispus sa-l acorzi, no matter what.
Mda... E bine asa.
Destul cu introspectiile :) ma asteapta niste oameni minunati care poate n-au nevoie de nici un ajutor. Si dupa... altii. Life is good!

Ploaie

Dupa atatea zile in care am asteptat-o, a venit. In sfarsit! Aproape renuntasem sa mai sper ca va veni... dar n-a vrut sa ma dezamageasca :)) Oau! Ce inceput! Demn de cauze mai bune... sau de un roman ieftin ;)
Mda... cu toate cele corespunzatoare, tunete & co. Bine... da, bine. E mult mai bine pentru ca e racoare. Hm, pe cine pacalesc? E mult mai bine pentru ca am o scuza sa nu-l vad pe Flyer. Una credibila... apoi e mult pana in Voluntari. As putea spune orice, acum ca a trecut pericolul. E chiar nebun!!!! Cum sa ma duc acolo? Bine, n-as fi fost singura, iar sotia lui e acolo, dar dupa ceea ce a facut, nush de ce credea ca m-as fi dus. Sau poate stie ca nu vreau sa atrag atentia si n-as putea refuza invitatia surioarei mele preferate :)
Hm... de ce a trebuit sa fie pilot? Si de ce a trebuit sa devina atat de... In fine, a participat la doua "conflicte armate" (ca sa le spun asa si nu razboaie :D) de cand nu ne-am mai vazut, e mai hotarat si mai incrancenat de cum il stiam, ca sa nu mai vorbesc de obiceiul asta imposibil de a ma tine tot timpul in brate, mai ales ca stie ca nu pot protesta, fiind in public...
Dar nu, nu-i gasesc scuze, nici macar nu-i caut. Nu pot gasi nici o scuza adulterului. Nu si nu. Asta e clar. In aceste conditii, chiar n-am de ce sa mai vorbesc despre el. So, bye-bye, Flyer!

Flyer

N-am stiut niciodata de unde mi-am cules bunatate de pasiune pentru avioane, dar acum nu ma mai intreb de ce imi plac pilotii :)) Ce poate fi mai interesant decat un aviator? Poate un pilot pe un avion militar, care e mereu plecat in misiuni si e pana la gat in diverse razboaie. Eh, nu e numai atat si nici nu pot trece peste anumite lucruri peste care eu nu pot trece (sotia lui, de exemplu :))... si oricum asta nu inseamna nimic...
Of! Ce sa spun? Shit happens!
Si totusi... de ce au aviatorii maini atat de "cotropitoare" si de nelinistite? Sau e vorba numai de el...
"I am a flyer... so, I fly..." :))) Oho!

Berea dupa bere...

Admir promptitudinea :))... Chiar daca Vali in general pare ca duce lipsa de ea, azi s-a intrecut pe sine.. A fost suficient sa intreb: "Ce mai faci, colega?" ca el sa ma invite la bere. :)) Si de aici la problemele cotidiene sau mai putin cotidiene nu e decat un pas. Mic, intotdeauna in cazul nostru. Minunata calitate a berii de a desclesta si cele mai inclestate limbi...
Cred ca tin foarte mult la el tocmai pentru ca e plin de defecte. E atat de uman!!! si uluitor de copil! :)
Nimic nu e ce pare a fi... in prea multe cazuri... in mult prea multe. Dar poate tocmai asta e farmecul. Si n-am mai gasit Sartori. Pacat!
Dar maine e o noua zi... Cu toate ca e posibil sa nu fie ziua mea (e ziua lui Udo)... Macar atat... Si berea dupa bere. Si ciudatul pentru care toata seara a insemnat sa stea si sa se uite la noi, sa rada la glumele mele sau sa-mi puna in fata lumina de la telefon, sa se incrunte la Vali si sa-mi ofere cartea de vizita. KFC... hm... Au nevoie de un nou manager de resurse umane :))
E 4 si 17 minute. Poate c-ar fi bine sa merg la culcare. Poate... Azi e o noua zi, nu maine...

Al doilea... si cel dintai

Cu toata dorinta si galeria executata de zor, tot n-a vrut sa ploua :((. Dar am vazut poze din munti si se poate spune ca e un pic racoritor (doar un pic, nu iau in calcul incendiul). Ah, nu m-am laudat cu my baby :)) -un mp3 player nou, nout si destept foc, dragu' de el. Desi in lumea vrajitorilor sunt probleme. Mari... Hm, Poterica, desigur. Misiune indeplinita de sora: contaminat Udo. Foarte bine!
Si am din nou net! Victorie! Uite cate semne de exclamare! E de vina vantul. Parca s-a mai racorit un pic.
Sa notam:
De-i vei canta de bucurie
De asta el nu vrea sa stie
De jale de ii vei canta
El tot mereu oftand din greu
Plangand incet va suspina
Cu lacrimi de calugar.
Deci nu cata sa-i mangai plansul
Ci roaga-te si tu cu dansul
Caci el de-atata pribegie
De toti uitat si-ndepartat
Va suspina dupa pustie.

Ceva la care merita sa te gandesti. Sau nu... ceva ce merita sa simti!
Pe maine, cum spun clasicii "draga jurnalule" :)

Intai de... intai

To much is not enough... :)) cool, exact ce gandeam si eu. Si inca o chestie desteapta la care voiam sa cujat, desi nu sunt sigura ca-mi voi aduce aminte asa cum trebe citatul, dar mesajul imi e mai mult decat suficient: nu trebuie neaparat sa reusesti ca sa te straduiesti... mda, cred ca trebe sa-l recuperez, era prea bun. homo videns...
Era prea bun pentru ca ma reprezinta, cu incapatanarea mea de a avea grija de cauzele care pot fi foarte bine pierdute. Eh, nu pentru societate, dar asa in general. O slabiciune particulara a mea, daca pot spune asa. Nu neaparat cea cu cauzele pierdute, ci acea cu straduitul. Cu toate ca, pana de curand, straduinta parea inutila daca nu avea nici un rezultat. Si daca dadea gres, era vina mea, desigur. Perfectionista? :)) Hehe...
Si totusi, oamenii dispun de capacitatea uimitoare de a se descoperi, de a se adapta si, de ce nu, de a se schimba. Schimbarea e ceva uimitor si o capacitate impresionanta a oamenilor... din nefericire cu o reputatie destul de proasta. "Eu, sa ma schimb pentru cineva?" sau "e cazul sa te schimbi, asa nu-mi placi"... Nu e greu de vazut de unde apare proasta reputatie a schimbarii... dar e nu e cazul sa ma autoplictisesc sau sa-mi bat capul cu teoria schimbarii. N-are nici o relevanta...
Ar trebui sa... nush ce-ar trebui sa. Poate ce am mai facut? Am fost acasa (a doua oara :(( ), unde am constatat ca, desi unele lucruri par sa se schimbe, altele dispun de o persistenta incapatanata. Ca, de exemplu: "de ce n-ai face tu asta pentru mine? sau pentru noi? tu poti, intotdeauna ai putut... noi... ei, facem si noi ce putem." hahaha!!!! de cate ori am auzit asta? de prea multe ori. Apoi sunt oamenii care nu vor nimic de la mine. Ciudata specie!!!!
Dar nu vreau sa vorbesc despre altii. N-are sens, de altfel ar trebui sa fie blogul meu. Cred ca, daca adun si scad, n-as putea spune ca viata mea e prea palpitanta zilele astea. Nici macar n-am chef sa povestesc experienta de a fi ghid la persoane recalcitrante sau care sunt progresele lui Udo in invatarea limbii romane...
Mmmm, bate vantul :)) asta da noutate. Ah, ba chiar o sa ploua. Uraaaaa!!!!!! Cred ca o sa-i fac o declaratie de dragoste unui tunet, daca o sa continuu asa :)) ma voi bucura de ploaie... spoi dupa inataiul vine cel de-al doilea. Nu-i asa? Intotdeauna :D

just me

Dupa mult, mult timp... Da, asa e, a trecut foarte mult de cand am scris ultima oara, iar de vina nu e decat... vantul... Sa zicem asa si sa mergem mai departe.
Decizii de luat, explicatii de dat, sarit in ajutor si prabusit putin, doar putin, pentru a nu uita cum se cade... just my life. Nu, nu e chiar asa de simplu, dar ma bucur ca pot sa spun ca e bine... pardon, ca nu e rau. Cum era... Mda, cred ca e normal ca dupa o perioada foarte aglomerata, dupa mult stres si oboseala, sa te pocneasca o depresie mica. A, da, e firesc sa nu fiu foarte happy din acest motiv, dar ceva depresie nu strica. Pentru ca te ajuta sa te gandesti. La multe... Spuneam candva ca nu vreau sa ma gandesc la mine, ca nu vreau sa descopar nush ce minuni ascunse undeva :)) o gluma buna, asa cum numai eu si cu mine facem. Nu ma pot vindeca de obiceiul de a-mi ascunde cate ceva, ca sa incerc apoi sa descopar... just a joke.
Dar m-am amuzat destul si-am experimentat suficient ca sa ma si opresc la un moment dat. Daca nu mai e funny, nu mai merita. La urma urmei, poate fi o filosofie de viata la fel de buna ca oricare alta. Poate pentru ca sunt prea serioasa, gluma e pentru mine a doua natura... mai buna. O, nu... ma cunosc bine... n-am de ce sa-mi ascund nimic si nici nu mi-e teama de ceva ce pot gasi in mine...
Acum sunt ca un cer fara nori sau ca un lac adanc... prea adanc sa-l tulbure ceva... e acea stare pe care o gasesc destul de rar, in care nu ma poate supara nimic, nu ma poate atinge nimic. Cand cerul e mereu albastru si o pietricica alba ma face sa rad. Cand pot iubi pe toata lumea (ei, n-am spus ca o fac, doar ca pot :D) si cand incerc sa-i iert pe toti. Cine spune ca buna memorie e un dar? Poate fi un blestem. Dar e ok... E chiar ok. Stiu ca pot ierta, chiar daca dezamagirea e mare. N-as fi crezut... dar cu totii facem greseli. As fi contat pe asta, as fi dat... dar nu mai conteaza. Increderea mea nu e chiar atat de fragila cum ma temeam ca va fi... poate isi va reveni, candva... Oare chiar am reusit sa o pastrez cat de cat la locul ei? Daca mi se pare? Eh, shit happens :D. Vom vedea, la momentul potrivit.
Cu toate ca nu-mi pare rau cu adevarat, tot sunt un pic trista. Ar fi putut fi altfel.. Am fi putut fi altfel... Mai increzatori, mai deschisi... fara sa tragem concluzii gresite care sa ne faca rau noua si altora... Fara inversunare... Ce copilarie!
Eh, beau pentru asta! (desi n-am decat apa... eau chiorisima, cum zice frantuzu').
Dar nu ma mai duc acasa... no way!!!!!!!! Nu cred ca mai pot rezista unei a doua runde si nici nu vreau sa aflu daca am dreptare. Cred ca uneori e mai bine sa fugi :))))