Sarbatori?!?

Adica, deja?!?
Nu, asta este mirarea mea personala, care face parte din vesnica lupta cu timpul. Ma deranjeaza lipsa de timp pentru ca sunt cam anacronica, tin la petrecerea "timpului de calitate" :)) , la a fi punctuala si la a privi timpul de care dispui ca un cadou, primit cu dragoste de la cineva, pe care esti dator sa-l daruiesti apoi, la randul tau.
Anacronica sau nu, rezultatul este acelasi, iar blogul meu sufera... sa zicem de dragul retoricii, cumplit. Din alt punct de vedere, ma indoiesc serios ca la Dijon voi avea suficient timp pentru a-l trata cu respectul cuvenit, asa ca... poate ca e mai bine...
Prea multe evenimente care sa fi meritat pagina 1 si sa nu fi fost tratate cu mare succes de altcineva (ma refer, desigur, la festivalul "Om bun"), n-au dat pe afara. Craciunul, desigur ca o "afacere de familie", asa cum e ea, galagioasa si bagacioasa, obositoare si uneori prea mult, dar aceeasi unica si ire... mediabila familie. Cum se spune, te intorci mereu la locul crimei. Fost-au si telefoane, si smssuri, felicitari mai mult sau mai putin virtuale, vorbe de duh sau rime "violentate"... si poate oameni care n-au spus nimic, doar au reactionat. Eh, sa le fie de bine! Desi continuu sa cred ca, decat asa, mai bine deloc.

Revelionul... ma hotarasem pana la urma sa-l fac singura, in casa, cu o sticla de vin si... probabil cu multe ganduri. Pentru cei dragi si foarte dragi... Poate c-ar fi fost frumos... poate ca nu... Cine stie? Eu nu cred ca voi afla, pentru ca nu se preconizeaza acest Revelion, ci altul. Printr-o intamplare nefericita, Elise a luat rujeola de la copii. Sau cel putin asa se pare. Am gasit-o in pat, bolnava si m-am straduit, impreuna cu baietii (Mircea + Razvan) sa facem ceva pentru ea, sa se simta mai bine. Maine ajunge la medic. Daca este rujeola, va avea nevoie de repaus la pat cel putin o saptamana, deci va mai fi pe aici, iar eu... in proces de dadaceala :D Oricum, am o aplecare ciudata in a rasfata oamenii, poate ca va fi tocmai bine ;)

In alta ordine de idei, am primit scrisoarea de acceptare si pe ea scrie... 30.01.2006– 30.06.2006 Hm! Parca era vorba despre 30.05.2006... Eh, asta e. Oricum, cel tarziu pe 16 trebuie sa fiu acolo, asa ca se mai adauga 2 saptamani... Extrem de aproape! Dar... voi trece elegant peste problema lui Petrisor, care este acasa, dupa... nici nu vreau sa spun cati ani. Cu lasitate, recunosc: e bine ca eu sunt aici. Nu vreau sa ma tulbure.

Am vrut initial sa vorbesc despre o alta tema. Adica sa vorbesc despre ceva :)). Am citit ceva scris de o... cunostinta draga, sa zicem (acum mi s-a parea ciudat sa spun "prietena" :D), un lucru cu care nu sunt violent de acord. Pentru o perioada, am cochetat cu ideea de a polemiza... dar apoi am inteles ca n-are rost. Si oricum, nu e vorba despre mine... ca doar n-a fost niciodata :)). In plus, stiu ca, la o adica, isi imagineaza ce parere am (s-ar putea sa fie chiar mai interesant decat ce cred eu cu adevarat :P)

Imi mai ramane sa ma intreb, retoric si poate fara legatura: oare de ce insist atat de tare sa vad oamenii fericiti?

Blue dream

...si revin

N-am revenit tocmai repede, cum speram, dar nu se intampla prea multe cum sper in ultimul timp, de ce ar fi fost asta o exceptie? :)) Petrecerea... a ramas o amintire foarte placuta, cu cantec, glume, ras si uimire. Am fost incantata sa-i vad pe toti, atat de diferiti si atat de speciali in felul lor... Mai ales ca pe unii, in ciuda dorintei mele, nu i-am mai vazut de mult, mult (ei... vestite replici "cine are nevoie de flash?" si "ochiu' vanat" ... dar asta nu inseamna ca n-am verificat zilnic ce fac :P). Pe altii... m-as bucura sa-i vad oricand, oricum, la orice ora si in orice stare de spirit (inclusiv a lor, ceea ce e mare lucru :P).
Apoi sambata au fost alegerile "carcotasilor" (cum ii numesc eu, as putea spune cu afectiune, pentru ca sunt extrem de simpatici si de ... altfel... este vorba desigur despre cercetasi), iar ziua a fost inchinata lor, de la tinut pumnii de la prima ora, schimbat sms-uri cu urale si bucuria cand au castigat cei mai buni, desigur ;). Prin amabilitatea "spionului local" infiltrat in organizatie (i se potriveste foarte bine... am comentat mai bine decat ce, dar nu va zic :P) am aflat cum a decurs totul... sau aproape totul, jubiland la fazele cheie. Funny!
Acum, casa este plina :)) dar mai e intotdeauna loc. E bine asa, iar Elise este o persoana cu totul speciala, de admirat, foarte amuzanta si in acelasi timp grava si serioasa. O combinatie extrem de interesanta :)).

In alta ordine de idei, am mai rasfoit niste bloage :P si am ajuns la cateva concluzii, pe care nu le puteam tine pentru mine, de-aia, ca nu sunt inteleapta. In primul rand, posturile apar ca niste fotografii... cu atat mai interesante cu cat sunt mai fidele starii de spirit din clipa in care le scrii. Fiind atat de schimbatori, sau poate de reflexivi si mereu cautatori de sine, acel sine care sa ne reprezinte cel mai bine in ochii celor din jur, poate cel mai aproape de asa cum am dori sa fim, sau credem ca suntem... in fine... n-are sens sa divaghez, ca ma pierd in idei. Oricum, nu trebuie sa absolutizam acea stare in care era cel care a scris. Poate ca a doua zi, pentru ca a ras cine a trebuit sa rada, ca e soare sau ca telefonul a sunat, starea din seara trecuta poate parea puerila... sau neadecvata. Sau poate, cine stie... iti poate fi rusine de ce ai scris. Dar asa esti, albumul acesta de poze te reprezinta, daca esti sincer cu tine, iar incercarea cea mai mare cred ca este uneori sa nu stergi tot... sau sa te dezminti vehement. N-ai face-o decat pentru a-ti repara imaginea in ochii celui care citeste, iar de aici s-a dus sinceritatea, sau motto-ul (adoptat dintr-un citat al "mentorului spiritual" in materie de blog :D) sub care eu, cel putin scriu "da' sa scrii despre tine... altfel n-are rost"...

A cîta oarã zorii mã prind fãrã de somn ?
Dã iarna buzna, anul îsî lapãdã coroana,
Eu în surghiun, departe...

Si despre mine, mai bine spus despre prietenii mei :). Am mai vorbit despre ceea ce simt fata de plecare si ei, dar cred ca mai poate fi detaliat, cu toate ca sunt, hai sa nu zic "acuzata", ca ar suna prea tragic ;) dar admodestata ca ma incapatanez sa ma simt "seule au monde" (sic!). Intr-un fel, nevoia sa fiu cu ei se bate cap in cap cu tendintele contradictorii de a reactiona la apropiata plecare. Pe de o parte, mi-ar placea sa-i vad des, sa ma bucur de prezenta lor, astfel incat sa devina o parte din mine. Sa-i pot lua acolo, pentru ca sunt sigura ca nu vom comunica. Oricum, nu prea des. Nu se intampla asta acum, cand sunt atatea mijloace la dispozitie, iar timp inca mai e... E absurd sa-mi imaginez ca se va intampla acolo :)). Pe de alta parte, un tampit simt de rationalizare, sau cum spune tati, "instinct de supravietuire" ma indeamna sa ma retrag, sa ma obisnuiesc fara ei, pentru ca asta e, oricum nu vor fi acolo... dupa cum spuneam deja. Tampit pentru ca, daca fac asa, ma voi certa ulterior c-am fost orgolioasa si mandra, ca am pierdut ocazia sa-i vad si ca-mi va fi dor... Din fericire pentru mine :P, in multe cazuri nu trebuie sa decid eu. Lucrurile se decid de la sine, iar eu ridic din umeri, pentru ca stiu....

Surprize

Dupa cum anunta si profilul meu, de ieri, 29 :) Nu ma gandeam sa scriu despre ziua mea... sa zicem ca din doua motive. Unul, ca varsta efectiva nu ma impresioneaza... cu toate ca am o prietena care, in ziua in care a implinit 30 de ani, a vrut sa se arunce de la balcon. Imi aduc aminte ca respectiva petrecere a aratat mai degraba ca o inmormantare :)) [sa-mi aduc aminte, ziua ei este pe 18 dec]. In al doilea rand, pentru ca datorita unor chestiuni mai degraba irationale, pentru mine e important... N-are rost sa detaliez, e mai degraba vorba despre probleme de cultura familiala, ca sa zic asa :D
Numai ca... surpriza!!!!!!! Din ceea ce parea a fi o zi obisnuta, a reiesit o petrecere traznita si foarte, foarte funny. Chiar daca nu aveam nici cea mai mica idee. Sunt dusi, chiar asa... dar tare, tare draguti. Sau unii mai draguti decat altii... ;)

Hm, urgenta! Caz de nevoie maaaaaaare. Alerg in ajutor. Eh chestiuni cu cursuri si de astea... Discutia ramane foarte deschisa..

Lumini in ceata

Aseara ma plimbam prin Cismigiu... Am iesit ceva mai devreme de la biblioteca, totul ajunsese sa se invarteasca ametitor in jurul meu si nu ma simteam in stare sa rezist inca trei ore fara aer. Era sufocant, iar cartile parca isi doreau sa ma atace de pe rafturi...
Afara era frig. Foarte frig si ceata. Luminitele colorate din Cismigiu m-au atras, parand ireale in ceata din ce in ce mai groasa. Parcul era aproape pustiu. Parea fantomatic in ceata si tacut. Doar frunzele uscate fosneau, cand pasii obositi ma purtau spre marginea aleilor, unde matura plictisita a unui responsabil cu curatenia nu se mai avantase. Fiecare ornament stralucitor in alte seri avea acum un halo miscator, intinzand degete colorate in intuneric. Bradul din interior parea ca pluteste undeva in alta lume, inaltandu-se deasupra cetei grele, desprins de pamant. Mirosea a pamant ud si a frunze putrezite, a frig si a iarna.
Reflectorul de langa locul de joaca al copiilor mi-a colorat in verde aburul respiratiei. M-am oprit o clipa, iar nisipul a scrasnit sub picioare. Doar un ochi de apa mai lucea stins... Undeva in spate, o femeie ii povestea unei prietene despre catelul ei... Despre tragedia hainutei cumparata de curand, care nu i se mai potrivea... Au trecut pe langa mine si s-au pierdut in ceata, acompaniate de zgomotul gherutelor sobolanului pe care il plimbau sub forma de caine. Trist si fara hainuta...
M-am apropiat de razele reflectorului de langa apa, care pareau aproape materiale. M-am jucat o vreme cu respiratia proprie, incercand sa fac, ca Gandalf, un vapor cu catarge inalte, care sa pluteasca lin... De pe o alee din stanga a rasunat un ras ragusit. O adolescenta teribila accepta cu incantare propunerile prietenului ei... Sau cred ca era prietenul ei.
Am intors spatele rasului lor strident. Undeva in dreapta nisipul a scartait, protestand sub pasi grabiti si lanturile unui leagan au protestat zgomotos. "E noapte deja, tata!" s-a auzit din ceata vocea unui copil. Obosit sau plictisit, tatal lui n-a raspuns nimic. Nu se auzea decat zgomotul lanturilor si melodia ciudata pe care incepuse s-o murmure copilul...
Aleea cea mai slab luminata m-a atras tacuta. Mergeam incet, fara sa ma gandesc la nimic... Si nu voiam sa ma opresc... speram intr-un fel absurd sa ma pierd incet in ceata, sa merg fara tinta, atenta doar la fuioarele halucinante de ceata si la luminile colorate stins. Brusc, am tresarit si m-am oprit. Ceva se trezise in mine si ma sacaia acut. Poate ma grabesc, am oftat, privind la ceas. Mai aveam o jumatate de ora pana la curs. Nu era asta. Am privit in jur si am recunoscut locul. Mda... Ceata a facut loc unei perdele la fel de dese a unei ploi torentiale de inceput de toamna. Parcul la fel de trist si gol, dar cu mai multe frunze care abia atunci isi aduceau aminte de ameteala zborului inevitabil. Si eu. In acelasi loc, tinand strans un pachet de tigari si incercand sa feresc jarul de ploaia grabita. Aleea era la fel de goala, dar ploaia suspina in jurul meu. Priveam fara tinta spre acelasi copac, acoperita aproape in intregime de umbrela. Strangand din dinti, continuam sa ma lupt cu mine. As fi vrut sa plang, sa tip... Dar fumam incet, tigara de la tigara, iar lacrimile din ochii mei erau doar reactia la fumul adus de vant care imi intra in ochi. Clipeam des, dar lacrimile adevarate nu voiau sa vina. Nimic nu mai era la fel... eu nu mai eram la fel, dar refuzam sa sufar... sau sa recunosc de fapt ca sufar. Sentimentele de atunci m-au coplesit din senin, ca un val ciudat, care m-a maturat si s-a dus... Sunt tot eu, cea de atunci... poate ceva mai retinuta, mai realista si mai impacata. O intamplare a fiintei mele...
In jurul meu era deja intuneric. Bratele scheletice ale copacului imens de langa mine se ridicau spre cer, aducandu-mi aminte cum imi ridicasem atunci privirea spre frunzisul mohorat, siroind de apa, cerand un sfat. Cum o rafala brusca smulsese mai multe frunze si le rasucise in aer, coborandu-le apoi spre mine, lasandu-le sa cada plutind incet. Il privisem ca pe un urias bun, care ma mangaia trist, clatinand din cap, cu degetele lui de frunze ude. Acum parul lui de ceata alburie se involbura incet. I-am zambit linistitor, stiind ca va fi din nou acolo, in alta ploaie sau in alta ceata. Dupa cum si eu voi fi...
Am parasit aleea intunecata cu regret, dar incepusem deja sa ma gandesc la altceva... la altcineva. Nu voiam sa ma las influentata de amintirile care inca au puterea sa vorbeasca in mine, acolo. Nu voiam sa le mai ascult, dar nu mi-e frica de ele. Cred ca le voi gasi acolo din nou...
M-am asezat pentru o clipa pe o banca, dar m-am ridicat brusc. Nu... eu n-am o banca in parc... eu am ceata si ploile mele, plimbarile lungi si tacerea...

Ameteli si... ametiti

Vreme de iarna... la mine vine cu ameteli. A, nu confuzii sau alte complicatii. Plain and simple, strong dizziness... Ritm nou de miscare, carusel si alte chestii la fel de exotice. Dimineata e cel mai rau... Probabil ca nici oboseala nu e ceva foarte folositor, dar lucrurile trebe facute... Incercarea de a le lasa sa se rezolve singure nu mai e de mult o optiune...
Nici stomacul nu se lasa trecut cu vederea. De ce-ar face-o? Aici nu semanam deloc. Parca n-ar fi al meu. Tot mereu dornic sa fie in centrul atentiei. Of, of...
Ma plang cumva? A, nu. De fapt, e bine ca nu plec nicaieri foarte devreme, altfel as fi intr-adevar in incurcatura. Astept sa se termine cu variatiile... pur si simplu sa se faca frig. Cel mai mult ma deranjeaza ca nu pot face anumite lucruri. Nu le pot face singura. Ah, absurd! Imi e ingrozitor sa depind de cineva... trebe sa gasesc o solutie. Poate ca si plecatul la cursuri e bun, pentru ca altfel nu m-as mai opri. De ce, doar pentru mine? Ce sa mai spun de viata sociala, care e in moarte clinica... Cred ca o declar nula...

Culmea e ca e perioada in care imi displace cel mai mult sa stau singura... cam tot timpul. Inceput de decembrie... E firesc sa ma gandesc din nou... si din nou. Poate nu la el, ci la noi. La cum era, la ce simteam... era absurd de frumos... ireal. Nu vreau sa ma gandesc, nu vreau.... dar tot timpul sfarsesc prin a o face. Desi regretele s-au stins de mult, uneori tot imi mai vine sa-mi dau palme. Cel putin asa, preventiv. Si totusi traiesc mereu cu deciziile luate, bune sau rele. Cred ca e prea mult sa-mi cer sa nu ma gandesc... la ochii cenusii...si alunita din spranceana... zambetul... Sau mai ales la ce-mi spunea, la cum o facea, la disperarea lui... Nu m-a mintit, dar nu sunt sigura nici acum ce a fost de vina in toata povestea asta. Vechea poveste "Romeo si Julieta", ca in sindromul din psihologia sociala nu se justifica. Le puteam foarte bine impune decizia mea parintilor. Stiu asta... poate ca n-am vrut. Poate ca n-am iubit suficient. Poate ca n-am putut... sau nu pot s-o fac. Decizii, decizii...
E iarna iar... ma intreb din nou...

Eu....aaaaa....mmmm.....hm

The world is changing... I feel it in the water....

Care va sa zica eu.... Adica... Sa vedem...
Asta e intr-un fel povestirea zilelor care au trecut de la ultimul post, in care descopeream spre uimirea mea ca plecarea e mult mai devreme decat credeam... :D. Un fel de "hai, totusi sa nu ne gandim la asta... poate ca descopar ceva in neregula... poate ca mi-e frica sau regret"... Sau poate ca motivul au fost activitatile extrem de diversificate si extinse ca timp si ca spatiu. Sau toate impreuna si inca vreo cateva... Nu mai are importanta. Ceea ce e important e ca am refuzat intr-un fel sa ma gandesc la plecare din alte puncte de vedere decat cele strict practice (hm, geamantan... care lipseste, geaca... asigurare and so on). Din fericire, am facut-o degeaba :)) Acum pot sa recunosc: daca m-ar fi intrebat cineva: "Ce simti in legatura cu plecarea?" cred ca as fi raspuns "Nimic"... La urma urmei, nu e mare lucru. Cred ca m-am schimbat, intr-adevar.
Cred ca-mi faceam mereu probleme de orice fel: drumul, hainele, ora de plecare... Asa arata o plecare pentru mai mult de doua saptamani. Imi doream sa parcurg imaginar drumul si sa descopar eventualele probleme si modul ideal de a le face fata. Un fel de antrenament psihomotor :)). Acum plec pentru sase luni si sunt sigura ca orice va aparea, va fi rezolvat. Atunci :D...
E bine, n-am ce sa spun. Oricum, mai sunt o multime de chestii de facut pana atunci si chiar nu vad sensul stresului prematur. Ca sa vezi, cata intelepciune! :P
Apoi, e bine ca plec. Pentru mine, pentru ceea ce vreau. Nu e vorba de Franta, pentru ca Romania e chiar ok, e vorba de experienta si deschidere, de a face ceva interesant, a descoperi oportunitati si poate noi pasiuni. Doar pentru mine...
Interesant e ca dintr-un anumit punct de vedere simt acelasi lucru pe care l-am simtit cand a plecat Val. Era vorba despre dorinta de a o vedea, poate pentru a ma asigura de materialitatea ei, poate pentru a aduna un "stoc" din ceva extrem de rar: speranta (bun rar, cu doar... surse cunoscute :D). Chiar daca m-am intrebat de mai multe ori ce ma face sa tin mult, mult la anumite persoane, terminand prin a accepta lucrurile asa cum sunt, ilogice :)), abia de curand am descoperit ce-mi ofera si de ce cateodata ma indoiesc de existenta lor. Prietenii mei imaginari :)) Eh, prietenele mele imaginare. (Prietenii, ca in genul masculin, sufera prea tare de "materialitate", de care-mi amintesc in mod constant :P). Cata vreme exista, lumea are de ce sa fie un loc minunat. Pentru ca o fac mai buna. Pentru ca, de fapt, justifica increderea ca e mai buna. Asa cum, daca exista macar un singur cuplu fericit si indragostit, se justifica acea speranta ca dragostea, totusi, exista. Are vreun sens?

Anul asta ia sfarsit. Curand, mai ales ca numar anii si altfel. Si, daca e sa fac o evaluare, a fost un an uluitor! Nu regret nimic din ce s-a intamplat si sunt recunoscatoare pentru orice experienta. Pentru ce am aflat despre mine si despre cei dragi, pentru deconstruire si reconstruire, daca pot sa spun asa... Dar despre asta... in numarul viitor... Presupunand ca institutia blogguitului nu sufera un rau ireparabil de pe urma "retinerilor mele scriitoricesti".
Da, recunosc... Sunt "nashpeta" :)) Asa sunt io... Ce daca :P... da' I like you... fara nici o legatura :)))) (poa' sa-mi mai spele din pacate? eh, nu cred)

Cand?

"bonjour
la reprise des cours est le 30 janvier et les journees d'accueil ne
sont
pas encore definies, je pense que vous pouvez venir autour du 15
janvier.
en ce qui concerne le logement, ce sont des dates approximatives et non
des
dates sures, vous pouvez changer après.
mais vous etes bien acceptees, pas de probleme, vos dossiers vont
bientot
vous parvenir
cordialement."

Oare plec doar pentru a fi acolo, sau pentru a nu mai fi aici? Toata povestea cu stergerea istoriei personale... Cateodata ma gandesc ca intr-adevar, mi se pare mai important asta... A nu mai fi aici..............................A nu mai fi nicaieri..................... :))))))))
Nice mood ;)

Colorless

Ti-e frica sa te intorci spre tine si sa te privesti cu atentie, de aproape? Sau sa-i pierzi pe ceilalti, de teama ca te vei gasi singur si nu-ti va placea ce vezi?
Ei, bine, nu. E asa de simplu.
Da, lectia a fost invatata. Oricare ar fi ea. Ca nu putem spune niciodata "niciodata". Ca nu trebuie sa ne bazam decat pe noi... si pe ce e mai sus de noi. Ca nu trebuie sa ne fie teama ca ne vom pierde, pentru ca suntem singurii care stim drumul spre noi, oricine sau orice am fi. Ca timpul nostru este un timp imprumutat, pe care trebuie sa-l folosim ca si cum ar fi imprumutat... fara zgarcenie inutila...

Nu mi-e teama de deciziile mele, de schimbarile din viata mea, de ce simt si de ce vreau. Candva pe drum, furtuna care a fost ultimul an s-a transformat intr-o briza usoara, purtand ultimele frunze moarte... Usor, usor... Nu se mai zbuciuma, nu mai doare... poate ca vantul e inca un pic trist... Dar nu ma mira, pentru ca e firesc. Nu cred ca-mi mai cer eforturi supranaturale cu un zambet pe buze. Si-am invatat sa spun "nu cred...". Si-am invatat sa-mi iert greselile, pentru ca altfel nu ma lasa sa fac inca un pas... si inca unul...
Am invatat multe, chiar daca inertia sau obisnuinta inca isi mai cer tributul. Exista un pas firesc, care nu trebuie grabit, o rabdare naturala a lucrurilor. Exista o directie...exista un scop, dar in acelasi timp "sunt sigura ca nu pot fi sigura de nimic" :)) Suna contradictoriu, dar nu e. Lucrurile sunt asa cum sunt, oamenii sunt acestia...
Nu cred ca pot vorbi inca despre un subiect care ma intereseaza intr-un mod deosebit, poate pentru ca nu e locul lui aici... Poate ca e doar conversatia mea cu mine... fara cuvinte...

International party...

Sau... "Ce cauta acesti straini in Romania..." Dar fara semn de intrebare :)

Incepand cu inceputul, desi cred ca am mai amintit despre ei, am... sau mai bine zis aveam, doi colegi francezi: Geraldine (Paris), Pierre (Dijon). De ce aveam? Pentru ca, din motive personale, Gerry a decis sa se intoarca acasa. In Parisul incendiatorilor... glumesc, e funny sa ajungi sa spui ca esti mai in siguranta in Romania decat in Franta, cand esti francez. Ea ne povestea ca toata lumea era ingrozita la gandul ca va pleca in Romania, locul acela barbar si balcanic, plin de tigani si alte nebunii... (de altfel, ni-i denunta pe parintii ei, intelectuali, care nu stiau sa plaseze Romania pe harta si incurcau Bucurestiul cu Budapesta..) Si italienii povesteau ca imaginea romanilor in Italia este asemanatoare... Gerry se astepta sa gaseasca ruine... i se pare chiar modern :))
Una peste alta, aseara a fost petrecerea de adio a lui Gerry. A insistat sa venim, iar eu le-am convins pe fete ca asa trebe sa facem. Oricum, ea a fost extrem de draguta si mi-a promis ca-mi va face turul ghidat al Parisului si ca-mi va prezenta prietenii din zona. Trebuia sa ne ducem, parerea mea. Si a fost cea mai buna decizie... Pentru toata lumea, cred.
Dupa cateva peripetii funny, cautarea cladirii (super de altfel... dar si 500 euro chiria) si cineva dragalas pe scara, strigand la noi chestii reativ incomprehensibile, cateva probleme ale fetelor care se tot indoiau ca e bine sa ne ducem :))... iata-ne la etajul 5.
Si de aici... cel putin cincizeci de invitati: romani, francezi, spanioli, portughezi, belgieni, nemti, olandezi... oare am uitat pe cineva? Coctailul de limbi era de necrezut, iar la un moment dat nu mai stiam de fapt in ce limba vorbim. Oricum, conta sa inteleaga... asa vorbeam foarte vesele in engleza cu Pierre, inclusiv a doua zi la curs, spre marea surprindere a fetelor care nu stiau ce se intampla :))
Preferatii mei, italienii ;) Si ce nume: Mauro (preferatul), Vicenzo, Giovanni (ce figura!), Dario (oh, DARIO... !!!!!!!!!)
Cu totii niste draguti. Sau Loic... francez get-beget, care facea glume in romana, despre familia lui imaginara, originara de undeva din Transilvania... Mauro vorbea foarte bine romana, chiar daca nu era decat de zece zile in Romania... Cu totii se salutau in romana, isi impartaseau descoperirile in materie de limba si erau foarte incantati sa ne cunoasca. Dario ma intreba daca il stiu pe Mutu! Italienii, tot italieni!
Spre ora trei, o vecina a sunat la proprietara si i-a spus ca, daca nu incetam intr-o jumatate de ora, va da telefon la politie. Dar nu se pot impiedica sa fie atat de nesuferiti! Nu putea sa vina si sa spuna ca este deranjata de zgomot, trebuia sa dea telefon la politie? Si nu era muzica foarte tare...
Petrecerea s-a mutat in Twice, pentru ca Gerry avea avion la 6 si nu mai voia sa doarma. Acolo, ca in Twice... Cel mai impresionant moment al serii a fost cand au insistat sa dansam cu totii acelasi dans, intr-un fel de hora, ca dedicatie ultima pentru ea. Pacat ca a ales sa plece, dar fiecare face ce crede ca e mai bine pentru el. Atunci...
Una peste alta, n-am mai vazut asa ceva. N-am mai fost la asa ceva, dar mi se pare super.
A... Mauro: "ce fel de pui...? pui racit?" Nu m-am mai gandit la gripa aviara ca la cativa pui raciti :))))
Am venit acasa la 6...
Frumos! Foarte frumos! Astept sa fac rost de fotografii, daca e posibil.
Si astept s-o vad pe Geraldine in Paris ;)

Ordinary world

ORDINARY WORLD - DURAN DURAN

Came in from a rainy thursday on the avenue
Thought I heard you talking softly.
I turned on the lights, the tv and the radio
Still I can’t escape the ghost of you
What has happened to it all?
Crazy, some’d say,
Where is the life that I recognize?
Gone away...
But I won’t cry for yesterday, there’s an ordinary world,
Somehow I have to find.
And as I try to make my way, to the ordinary world...
I will learn to survive.

Passion or coincidence once prompted you to say
Pride will tear us both apart
Well now pride’s gone out the window cross the rooftops, run away,
Left me in the vacuum of my heart.
What is happening to me?
Crazy, some’d say,
Where is my friend when I need you most?
Gone away...

Papers in the roadside tell of suffering and greed
Here today, forgot tomorrow
Ooh, here besides the news of holy war and holy need
Ours is just a little sorrowed talk

just blown away...

And I don’t...
Every world, is my world... I will learn to survive
Any world, is my world ... I will learn to survive

Any world, is my world...
Every world is my world...

Let the sunshine in

Ca sa termin descrierea zilelor trecute, nu ma pot opri la furtuna. E mai usor sa recunosti caderea dupa ce te-ai ridicat deja :))
Ma mai supar uneori pe mine pentru ca nu ma pot impiedica, chiar daca stiu anumite lucruri, sa le si simt. Nu pe loc, nu cand as vrea... dar cred ca e inutil sa ma supar prea tare. E prea mult ce-mi cer, cred. Poate ca mi-e si teama, uneori. Dar invat multe, despre mine, despre cei din jur, despre ceea ce e, fara sa mai visez absurd la ce ar trebui sa fie.
E greu sa izolezi intelegerea lucrurilor asa cum sunt de dezamagire. Tind atat de des sa se suprapuna. Dar eu refuz cu incapatanare sa fiu blazata si cinica. Asta sunt eu, acea fiinta nonsensica, refuzand sa vada egoismul ca o stare de fapt, oamenii ca fapturi care trec intamplator pe langa mine.
Cred ca voi fi aici. Mereu...

Si trece...

Afara cineva se cearta. O femeie plange. De ce oare?

"E extrem de crud ceea ce tocmai ai spus." Replica pentru mine... ridic din umeri. Ma prefac din nou ca nu-mi pasa, pentru ca furtuna ia sfarsit... Cuvintele isi pierd puterea de a lovi, taisul lor se toceste... Am pierdut din nou ceva... dar nimic nu ne apartine cu adevarat, ci imprumutam cate putin din viata altora, din zambetele si visele lor. Ma intreb daca as putea crede mereu ca tot ce facem are motive egoiste. Cred ca inteleg asta, dar lumea pe care o vad asa nu-mi place. De ce? Daca e real?

Nu stiu. Poate ca visez prea mult.

Inceput

Trilogie aproape fara cuvinte ... despre tine, despre mine, despre noi... despre furtuna care te ia cateodata si te duce acolo unde nu vrei sa fii... dar nu inseamna nimic.
De ce furtuna? Pentru ca uneori lucrurile sunt mai usor de inteles cand ti se impun. Am ales probabil sa folosesc aceste imagini pentru ca, de foarte multe ori cuvintele sunt prea sarace dar si, desigur ciudat, prea crude.
Mai ales cand ne folosim de ele ca de niste arme, cand lovim cu dorinta poate de a ne apara, dar cu ochii inchisi. Prea des cu ochii inchisi.
Ca lumea mea frumoasa, cu pajisti ireal de verzi si frunze galbene, parca dintr-o alta poveste, e deseori amenintata de furtuna, am stiu mereu.
Ca aleg sa nu ma gandesc, e o alegere personala care uneori imi scapa printre degete.

D'ale zilei de azi...

Azi... aproape mi-am rupt piciorul :( . Eram in tramvai, indreptandu-ma voioasa (ca mod de a zice...cred) spre vestita Gara de Nord. Alesesem solutia 34 (a revenit pe traseul obisnuit :)), pen'ca geamantanul era greu si pe mine ma claustrofobeste... sau pur si simplu ma enerveaza schimbatul la Unirii... nush ce boala am... In fine, m-am ridicat de pe scaun pentru o doamna dotata cu bebe, iar cand doamna a coborat, desigur ca un domn a alergat si s-a aruncat pe scaun, mai "sportiv" decat un mare portar la minge. Cinci minute dupa, mare zguduiala, tipete, eu cu genunchiul izbit puternic de scaun + o bucata mare de tanti in spate... Tramvai urcat pe autobuz... cine e mai sus?
Mda... acasa cineva pe nume "maimutoi dulce" nush ce voia la mine pe mess. Nu cunosc... Suna cumplit, oricum.
Crek voi rata intalnirea cu Pierre la coniac... nu pot... de fapt nu vreau sa beau alcool azi. Asta e. Dar nici n-am bani si ma mai doare si genunchiul. I-l plasez Simonei. Pe Pierre, nu pe genunchi :))
D'ale zilei de azi: lumea e plecata, pe ici pe colo, prin puncte esentiale... si nici io nu sunt acasa. Cred...

Munte... si dupa

Dupa multe incercari nereusite de a ajunge la munte, aceasta minune s-a intamplat, intr-un sfarsit. Si am fost la munte... cam pe aici...
Si la munte ningea... cu fulgi grabiti si pot spune chiar gustosi (asta cand asculti sfatul de a scoate limba la coborare :))...
A fost chiar ce-mi trebuia, la acel moment... poate ca nici n-am putut sa-mi dau foarte bine seama ca era ce-mi trebuie, ceva ce-mi va folosi mai mult decat parea la prima, a doua si chiar a treia vedere.
Pornind de la axioma ca trebuie sa inveti cate ceva din fiecare experienta pe care o ai, a fost din nou o experienta din care am invatat multe.
Am invatat in primul rand ca pot urca si ca ma simt foarte bine facand-o. Bine din mai multe puncte de vedere, iar fizic nu rau, asa cum ma temeam. Mi-a placut intotdeauna muntele, dupa cum spunea profesorul de receptare, am simtul peisajului si percep ceea ce-am numit "frumusetea de inainte de respiratie"... Mi-a placut ca am putut sa trec peste durerea de stomac, dansa insistand sa ma chinuie de doua saptamani, cred ca in curand (eh, cu mici exceptii... cand m-a mai placat ea... dar nu ma las asa usor ;))
Mi-au placut apoi oamenii... oamenii frumosi cu care am plecat si am venit. E interesant cum se schimba perceptia despre cineva in clipa in care iesi impreuna din mediul obisnuit. Nu stiu daca tine neaparat de mediu, sau daca lucrurile se aduna incet, dar mi-am recapatat placerea de a fi cu oamenii... pentru ceea ce sunt, mai ales pentru cat sunt de diferiti. Cred ca, din cand in cand, a trebuit sa am grija sa nu zambesc prea mult... Pentru ca mi-a fost bine.
Ma gandesc ca ar trebui sa le multumesc explicit celor cu care am fost, poate ca nu-si dau seama ca le-am multumit deja... cuiva in special... ii multumesc mereu :)
Nu stiu cat de placut a fost pentru ceilalti, ma gandesc la cei care n-au fost prea "fericiti" sa spun asa, mai executand cate o plangere pe ici, pe colo... dar crek erau mai mult probleme personale. Eu nu ezit sa spun ca mi-a placut... mult.

In alta ordine de idei, chiar era cazul sa-mi incarc bateriile pentru ca urmeaza ceva greu... greu de tot de digerat si nu cred ca pot face ceva... sau nu stiu daca trebuie sa fac... Din nou o situatie plina de frustrare pentru ca nu stiu ce sa fac pentru a fi mai bine. Sau ma intreb mai precis daca are vreo importanta ce cred eu in aceasta problema si daca n-ar fi mai bine sa las decizia la dispozitia celor direct implicati, fara sa ma gandesc in ce fel ma afecteaza. Chiar daca e familia mea, iar alegerile lor ma afecteaza direct, teama mi-e ca in acest caz ireversibil, poate ca ar fi mai bine sa nu ma implic. Ma tot gandesc la faptul ca nu pot da un sfat obiectiv, ca nu pot lasa la o parte interesul personal, care poate ca ma influenteaza fara ca eu sa-mi dau seama, chiar cand consider ca sunt cat se poate de obiectiva. Nu-mi place situatia asta intre persoanele pentru care am aceleasi sentimente, intr-un fel, in care eu sunt fortata sa aleg... Cum poti alege intre doua persoane carora le datorezi aceeasi loialitate? Care nu inteleg ca nu vrei sa alegi, ca nu poti sa alegi, ca lucrurile sunt asa cum sunt...
Ma gandesc la oamenii care conteaza pentru mine si care sufera din diverse motive, iar eu stiu ca nu pot face nimic. Am avut experienta de a incerca sa fac tot ce pot pentru a fi mai bine, dar rezultatul n-a fost prea grozav... Sau de curand, experienta naucitoare de a fi intrebata: "Dar de ce m-ai ajutat? Trebuia sa ma lasi sa cad... era mai bine sa ma lasi sa sufar... trebuia sa stii ca asa voi deveni mai puternica". E greu sa alegi, pentru ca mi-e groaza de suferinta altora. Nu stiu de ce, dar asa stau lucrurile... Am fost intotdeauna sigura ca pentru mine e mai usor... poate pentru ca stiu ce sa fac pentru a nu mai suferi, sau pentru ca stiu cum pot trai asa... dar n-am ce face pentru altcineva... nu ma indoiesc, toata lumea are propriile "dispozitive de siguranta"... Dar asta e... Hm... n-am mai plans de un an... cu adevarat. Cred ca n-am plans decat o data in viata... doua zile la rand... Atunci parea ca totul nu mai are sens... ca viata mea se sfarseste acolo... si atat.
Acum mi-e teama ca nu mai pot s-o fac... chiar mi-e teama...

Dar asta e o alta poveste, care va urma... poate.

pending :)

Oare ce ramane din nou, daca adunam si scadem asteptarile... Asteptarea permanenta: la 12 ma duc la secretariat, astept pana atunci si astept si acolo... astept sa vina un curs, o programare... timpul potrivit sa intreb ceva sau sa vad pe cineva. Astept ca oamenii sa inteleaga si sa accepte... astept...
Cateodata ma mai revolt, pentru ca timpul nu asteapta... incet se erodeaza totul, implacabil chiar. Ziua de azi ne-a fost data pentru ceva anume, nu pentru a face din ea un altar al zilei de maine, care va fi perfecta si datatoare de satisfactii... Ah, nu pardon, vorbeam de poimaine, pentru ca maine se intampla ceva... nush ce, dar care muta asteptarea inca un pas si inca un pas... Toate se aduna, constati ca te-ai irosit pentru un maine care nu mai vine. Care a incetat de mult sa vina... Si asa devii amar si frustrat, iar oamenii dragi se transforma in umbre a ceea ce simteai pentru ei... Unde mai e entuziasmul, unde mai e daruirea? Vin blazarea si cinismul, cele mai rele boli ale zilei de azi... in cinstea si pentru nefericirea zilei de maine.
Cred ca ziua de azi ne-a fost daruita pentru a ne bucura de ea. Cineva spunea ca Dumnezeu ne da numai lucruri frumoase :) avea dreptate... poate ar trebui mai des sa ne numaram binecuvantarile.

Pentru suflet

Rugaminte

"Nu-mi spune nimic... Iti cunosc mizeria, necazurile, luptele si ispitele sufletului tau, asa cum esti tu! Da-Mi inima ta! Daca o sa astepti sa devii un inger ca sa Mi te daruiesti intru iubire, atunci n-ai sa Ma iubesti niciodata.
Chiar cand esti las, fricos, neincrezator in implinirea dragostei si a sfinteniei, chiar cand ai sa recazi in acele pacate pe care nu ai vrea sa le mai faci, Eu nu iti dau voie sa nu Ma iubesti. Iubeste-Ma asa cum esti tu!
In orice moment si in orice situatie te-ai afla, in credinciosie sau in tradare, in ravna sau in uscaciune, tu iubeste-Ma asa cum esti. Eu vreau sa Ma poti iubi din putina si saraca ta inima.
Daca vei astepta pana cand vei fi desavarsit, atunci n-ai sa Ma iubesti niciodata. N-as putea Eu oare sa fac din fiecare fir de nisip un serafim? Un inger care sa straluceasca de curatie si dragoste?
Nu sunt Eu Domnul Dumnezeul Care am creat toate si pot totul? Omule, ti-ai dat tu viata pentru lume din dragoste pentru oameni, sau ai murit din iubire pentru Mine? Atunci din ce motiv nu Ma lasi sa te iubesc? Fiul Meu, lasa-Ma sa te iubesc, Eu iti vreau inima care este locasul Meu.
Desigur, cu timpul am sa te schimb, insa pana atunci, iubeste-Ma asa cum esti tu, fiindca Eu te iubesc, cu toate ca esti asa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine sa se nasca din putina si saraca ta inima, din adancul neputintei si al murdariei tale. Eu te iubesc si cand esti slab si necurat.
Nu vreau o dragoste izvorata si hranita din mandria "virtutilor" tale, ci dintr-o inima smerita pe care sa o poti curati oricand. N-am nevoie de "virtutile" tale, de talentele tale, de intelepciunea ta. Eu vreau doar sa Ma iubesti si sa lucrezi cu dragoste pentru Mine.
Nu "virtutile" tale doresc; daca ti le-as da, tu esti asa de slab si mandru, incat as hrani amorul tau propriu si nu M-ai cinsti pe Mine. Deci ele sa nu fie un motiv pentru care tu sa nu Ma cauti si sa stai departe de Mine. Apropie-te cu dragoste!
Unui fier innegrit flacarile unui foc nu numai ca i-ar curata rugina, dar l-ar face si incandescent. Iubeste-Ma deci si pacatele se vor arde si tu vei fi fericit.
Iubeste-Ma nu numai ca sa fii curat, asta ar fi din nou o mandrie pentru tine, ci pentru ca Eu vreau sa Ma odihnesc in inima ta. Deci nu te ingrijora de asta.
As putea face prin tine lucruri mari pentru mintea omeneasca, dar nu; tu ai sa fii sluga rea si nefolositoare si neputincioasa. Am sa-ti iau si putinul pe care crezi ca-l ai. Eu te-am facut din iubire si pentru ca sa-ti dau iubirea, fara ca tu sa-mi poti da ceva.
Nu incerca sa-Mi platesti iubirea prin nimic, asta Ma doare atat de mult la tine.
Iubeste-Ma in dragostea Duhului Meu si fara motive. Nu mai sta departe de Mine; iti lipseste nu sfintenia- pe care doar Eu ti-o pot da- ci o inima gata sa ma iubeasca oricand si pana la capat.
Astazi Eu stau la usa inimii tale ca un cersetor, Eu, singurul si adevaratul Imparat si Domn. Eu bat si astept.
Grabeste-te sa-Mi deschizi prin smerenie, nu mai aduce ca motiv intinaciunea si saracia ta. Daca ti-ai cunoaste-o pana-n adanc si deplin, ai muri de durere. Dar ceea ce M-ar durea pe Mine ar fi ca tu si acum sa te indoiesti de dragostea ce o am Eu pentru tine.
Crede ca Eu pot totul si tu nu poti nimic fara Mine; doar pacatul esti in stare sa-l faci fara ajutorul Meu.
Sa nu te increzi in tine fara Mine, caci altfel voi fi nevoit sa te las in cadere in masura cu care te apreciezi.
Nu te framanta ca n-ai "virtuti". Am sa-ti dau Eu Sfintenia Mea. Deschide-ti inima prin pocainta si Ma primeste in potirul sufletului tau prin Trupul si Sangele Meu, pe care in dar ti-L dau la Sfanta Liturghie. Atunci o sa te fac sa intelegi totul si sa Ma iubesti mai mult decat iti poti inchipui.
Lasa sa curga Sangele Meu in sangele tau si sa bata Inima Mea in inima ta.
Eu ti-am dat-o pe Sfanta si Preacurata Mea Maica. Lasa sa treaca totul prin inima Ei curata, incat sa poata mijloci pentru tine.
Orice s-ar intampla, nu astepta nicidecum sa devii sfant, ca pe urma sa Ma iubesti. In acest fel, tu nu M-ai iubi niciodata.
Si acum, du-te!
Eu sunt cu tine!!!"

Ieromonah Rafail Noica

Prea multe!

Pentru ca au fost prea multe de facut si, desigur, prea multe de spus, reactia a fost pur si simplu sa tac. Hm, constat acum k am o obsesie cu pur si simplu. Oare care sa fie motivul? De ce pur, hm, poate intelegeam, dar de ce si simplu? :)) Se vede k n-am mai scris de ceva timp.
Pai s-au intamplat multe interesante. A fost in primul rand povestea "spumoasa" de la Universitate, care a iesit un pic altfel decat era planificata, dar a fost chiar funny. Mai ales partea in care capul declarat al rautatilor :D, se stie crek cine :)), a inceput sa scoata munitia. O faza memorabila, pacat k n-am facut o poza, merita posteritatea sa se veseleasca si ea. Restul de faze funny nu sunt doar proprietatea mea si a simturilor mele, asa k voi fi discreta si le voi trece sub tacere, dupa ce mai rad un pic, pentru amuzament egoist da' dezinteresat, propriu si personal.
Dupa ceva peripetii obisnuite pentru mine cand ma bazez pe ceva (de exemplu, cand ma bazez k Andi imi va da bani exact in clipa in care termin io cartea si am nevoie disperata !!!!!!!!!!!!!!!!!!! de ei), a fost seara de Ateneu. Inceputa minunat, terminata lamentabil. Eh, da' chestiile astea ai putea sa te bazezi k se intampla, nu k n-o fac. Nu pot sa fiu prosteste happy, cand oamenii dragi de langa mine sunt departe de a fi. Nu pot si pace! Nu traiesc prin ei (ehe!!! :)), dar ma definesc prin a-mi pasa. Dak e rau, fie! Chiar dak nu ma pot convinge de acest lucru.
Ca o ironie, dupa ce toata vara mi-am dorit cu disperare sa ajung macar pentru o zi la munte, nu pot sa-mi explic de ce tocmai acum, cand experientele mele definitorii cu muntele au avut loc in urma cu 4 ani, dar asa au stat lucrurile, tocmai saptamana trecuta as fi avut ocazia macar sa vad muntii. De ce ironie? Pentru ca promisesem altcuiva ca ma voi duce in vizita in week-endul respectiv. Asa se intampla, cand te astepti mai putin :)) Dar nu sunt chiar atat de dezamagita, pentru ca am invatat ceva. Important.
Stateam in picioare, intre oameni transpirati care veneau de la munca. Ascultau manele :((((. Beau bere si fumau la nasul propriu. Chiar mi-au pus bere pe pantofi (am ajuns acasa la parintii Mirunei mirosind mai tare ca un bautor inrait... unii ar spune k merit faza asta cu berea)... era mirific, ce sa spun. Ma gandeam fara sa vreau la alte conditii de transport si alte companii. Nu faceam comparatii, pentru k nici macar nu se punea problema. Apoi am realizat brusc greseala pe care eram pe punctul de a o face: riscam sa nu ma simt deloc bine pentru ca voiam sa fiu in alta parte, iar Miruna n-avea nici o vina. Era nedrept sa fac astfel de rationamente cand alesesem sa-mi tin promisiunea. Din convingere, nu pentru k ma simteam obligata. Credeam si cred k nu trebuie sa promiti ceva dak nu esti in stare sa te tii de promisiune. M-am gandit la astea, mi-am pus castile cu muzica suparata (manelele au fost combatute cu succes cu Creed :D) si am citit "Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar". Lectura excelenta, exact ceea ce-mi trebuia in acel moment. Sau poate in general :) Cand am coborat, mi-am adus aminte de ceea ce vorbeam intr-un post trecut: sfatul de a le arata oamenilor cum sunt. Fara mii de ganduri dak e bine sau nu, dak trebuie sau nu. Avem a ne inclina catre datatorul de sfat. A fost minunat! Ehe, stie k are dreptate, dar era de datoria mea sa recunosc.
Prin urmare, a fost bine acolo. Simplu... poate de aici vine pur si simplu :D
Drumul de intoarcere a fost un cosmar, acum sunt plina de vanatai de la aglomeratie. Am fost balerina o ora, adik am stat pe varfuri, agatata de-un raft. Dak am plecat cu Creed, m-am intors cu Rob Thomas... ceva mai linistit. Bucurestiul era "potopos", iar io, uda pana la piele. Din fericire, m-a sunat "umbrela", care a venit sa ma ia de la metrou. As fi preferat sa ma sune barca, dar cum ma straduiesc sa ma bucur de lucruri marunte, asa cum sunt ele, m-am multumit si cu atat.
Hm, n-as putea spune k acasa a fost minunat, pentru k n-am de ce. Dar lucrurile sunt asa cum sunt. Si ma straduiesc sa le fac mai bune. Acum vreau sa-mi vad prietenii. Mi-e tare dor de ei. De unii mai mult decat de altii :)), ceea ce e firesc. Am luat si orarul: cursuri luni, marti, joi, vineri, 16.00- 18.00. Dupa, hoinareala prin oras. Plan personal de dezvoltare :D.
Astept directii de canalizat energia, pe care nush de unde o am, da' este din plin. Gasim, gasim.

Crek e un post relativ optimist. OARE?

Si ploua din nou..

Dupa emotii de admitere, emotii de toamna..
E acea amaraciune care ti se strecoara in suflet pe furis, ca un hot, nevazut si nestiut... imi place ploaia, chiar daca insista :D... imi place chiar si melancolia asta amara dar si un pic dulce.... Ca acea senzatie pe care o ai cand ajungi inauntru dupa o zi ploioasa, iti usuci parul, faci un dus si scapi de mirosul de caine ud :)), apoi iei o cana de ceai sau de ciocolata si te asezi la fereastra, pe intuneric.
"un vant razlet isi sterge lacrimile reci de geam... poezia mea favorita de ploaie...
Da, te asezi la geam cu ceva cald, privesti picaturile de ploaie si spui poezii.

Dar trecatorii sunt atat de morocanosi, incat iti strica plimbarea prin ploaie... se uita la mine si cred ca sunt nebuna pentru ca privesc in sus, ca primesc picaturile pe nas si rad. Ca ascult muzica si rad pentru ca n-am umbrela... sunt uda si tremur, dar rad.
Mai am o bucatica de toamna linistita... si vreau sa fac nebunii. Inainte de franceza si de Franta... chiar daca nebuniile astea sunt sa cant in ploaie si sa ma gandesc la restul vietii mele. :D
Si ploua... tristeti nelamurite-mi vin, dar toata durerea ce-o simt, n-o simt in mine, in inima, in corp... ci-n picurii de ploaie care cad...

Timp si cuvinte

Timp... timpul care nu e, care se tot scurge impotriva dorintei mele. Stiu, nu sunt singura in criza de timp, da' e absolut normal sa-mi pese... gues what? De mine :)) Mda, sunt atatea de facut, atatia de vazut, locuri in care sa fii... De exemplu, nu reusesc oricat as vrea sa aduc Berceni-ul mai aproape de Grozavesti. Nu se poate, dom'le deloc! Asa ca tot gravitez in jurul... crek a Unirii, pare cel mai credibil centru de greutate si unul dintre cel mai des vizitate locuri in ultimul timp. Cred ca aici (inca aici e Grozavesti) ma tine netu'... are calitatea asta ;) Acolo sunt prietenii si locul in care imi e bine.
Da... internetul, a terrible way to waste your time :)) . O prietena draga spunea ca netu' ofera o viata artificiala (ehe, dar ea sta chiar mai mult pe net decat mine :P), asa ca ma voi resemna si voi lua drumul Bercenilor. Unde astept sa vina si netu', la un moment dat, asa ca sa fiu sincera.
Marti, admitere. Bleah, m-am cam saturat de toate astea, proiecte si examene, dar tot astept cu nerabdare sa ajung in Franta. Am inteles ca sistemul lor de master e mai ciudat, dar nici al nostru nu e minunat. De exemplu, mi se pare o tampenie sa fiu admisa deja la master in Franta pentru sem 2 si sa mai trebuiasca sa dau admitere si aici. Pierdere de timp, de bani :(( si stres.
Pana cand o viata amara? (recunosc, nu e expresia mea, dar o imprumut. of, mania citatelor!!!)
Ce legatura au cuvintele cu toate astea? Nici una, aparent. Pur si simplu ma gandeam ca, de foarte multe ori, nu poti exprima in cuvinte decat foarte putin, oricat ai incerca sa explici. Sau poate tocmai pentru ca incerci sa explici. Mi se parea o utopie societatea de telepati a lui Dick (Orasul si stelele, pt initiatii care citesc sf, desi ma tem ca sunt doar eu, printre "aprigii" cititori ai blogului meu... s-ar putea sa fiu doar eu in general printre ei :D), dar ar fi mai simplu. Uneori doresc sa nu mai explic, cu incapatanarea caracteristica, ci doar sa las oamenii sa vada. Dar ei nu pot vedea... Eh, pierderea lor!
Mda, o sa ma intorc la grila mea. Sau a lui Simo, desi nu dau de ea.. ah, pardon, am dat de ea chiar acum :)) funny! Tocmai scriam despre asta si m-a sunat. Ce coincidenta si ce bizar :D (citat again... respect dreptul de proprietate intelectuala).
Crek marti sau miercuri voi ajunge din nou in preajma de blog si o sa povestesc despre admitere. Vreau vesti bune, nu de alea care cer bani. Ca n-am :(( As vrea la munte... as vrea... crek o sa fac un post cu ce-as vrea. Poate, poate :))

Oamenii trebuie sa te stie asa cum esti...

O persoana a carei parere o respect, imi vorbea la un moment dat despre necesitatea de "a te arata asa cum esti", dar in acelasi timp de a asculta ce spun cei din jurul tau, ca sa sti intr-un fel "cum sa fii", cum sa te schimbi si, poate, de ce s-o faci.
Dar oamenii vor oare sa stie cu adevarat cum esti? Ii intereseaza? Trebuie sa "te arati" pentru tine, sau pentru ei? Cred ca raspunsul e pentru tine, pentru ca e mai simplu si, poate, mai cinstit. Si poate pentru ca lor nu le pasa cum esti...Hm, nu mai exista de mult timp raspunsuri "prestabilite", solutii si modalitati de a face totul asa cum trebuie. Maximum de bine cu minimum de rau. Eficienta si eficacitate :)) Sunt atat de multe capcane, in oricare dintre situatii. Pentru ca, de multe ori, lucrurile sunt asa cum sunt. Chiar daca te revolta, te nefericeste sau te face sa injuri mult, des si apasat, anumite lucruri nu se schimba pentru ca vrem. Doar pentru ca vrem. Au calitatea "remarcabila" de a-si baga picioarele in parerea ta despre ele, sau in sufletul tau. Ca un facut, apar de cele mai multe ori in momente in care chiar nu ai nevoie de ele...
Dar... "ce faci daca deodata te afli in fata unui zid?" Raspuns: "Il sari, mama lui de zid!"
Pentru unele ziduri, e curata acrobatie, dar nu mai conteaza, nu odata ce te-ai hotarat ca vrei sa le sari. Mda, cursa cronometru... Ma gandeam la un anume zid care se construieste pe masura ce eu incerc sa-l sar. Uneori obosesc, imi spun ca nu mai are rost... Dar constat ca ma incapatanez s-o fac, chiar daca dincolo nu e nimic. Satisfactia reusitei? Hm, nu prea cred. Poate mai degraba importanta zidului :))
Da, stiu, oricat si-ar dori scriitorii de bloguri sa fie sinceri, neafectati de faptul ca exista la un moment dat un cititor, tot le e imposibil sa nu fie constienti... Sa nu-si aleaga cuvintele, sa nu-si doreasca sa fie originali si interesanti... Iar eu spun lucrurile pe jumatate, ca un fel de pacaleala. Nu mint, nu ascund... e ceea ce cred sau gandesc, dar uneori devine greu de inteles. Poate pentru ca uneori am probleme sa ma inteleg. Nu pentru ca nu m-as cunoaste sau nu m-as analiza prea atent (asta e buna :)), ci pentru ca-mi doresc sa gasesc explicatia fiecarui lucru.
Am spus-o! Am mentalitate de cercetator: orice exista poate fi cercetat. Mmm, e mai ciudat cand studiezi stiintele umane, dar dorinta de a sti ramane aceeasi.
Sora m-a povestit o intamplare bizara, despre un coleg si bun prieten care a murit. Atat. Povestea e destul de neplacura ca s-o mai reproduc, dar te face sa te intrebi. Sa te intrebi ce conteaza...
Si ma gandesc la toti acei oameni pe care ii iubesc... poate si la cei pe care i-as putea iubi. Si imi spun ca ei conteaza... again and again.
Sa fie pentru ei! Asta sunt eu, cea care va iubeste, no matter what!

Din nou despre nimik

E ciudat ca vreau sa scriu despre nimik, cand de fapt as avea multe de spus... am descoperit multe, culmea, e vorba despre chestii pe care le cunosteam deja, dar care ma temeam c-au disparut. For good... Era trist, mult prea trist... as fi putut sa renunt...
Sa-mi zic incapatanata... sa nu-mi zic? Hm, stiu mai bine care adevarul... E bine ca e asa...
Hm, mi-as fi dorit atat de mult sa vad muntii anul asta... uite o bucatica de Ceahlau... asa, doar... imi place ca e atat de insingurata... seamana cu cineva cunoscut :).
E atat de mare zapaceala cu lucrarea si mutatul si banii.. :((
Cum e cu dezamagirile? Hm, probabil ca nu conteaza. Conteaza doar daca poti ierta si merge mai departe. Da... cred ca lucrurile sunt "atat de simple cat vrei sa fie" ...
E tarziu, nu-mi e somn si ma gandesc. Zambesc :), ascult muzica: Damien Rice ;) si nu stiu prea bine de ce sunt atat de bine dispusa. Ar trebui sa ma intorc la articolul meu si sa revin pe meleaguri "bloggiene" cand nivelul de coerenta va ajunge la limite admise... de legea bunului simt. Nu pot sa spun nimic profund... poate n-am nimic profund de spus... sau e una din zilele alea :))

Oamenii care conteaza

Inceput de toamna si inceput de viata noua... Adica, in curand o noua casa... sau o alta incercare de "acasa".
Dar acum, frunze...

Week-endul a fost frumos. Se poate spune asa, pentru ca am descoperit ca suntem o familie. Ca tinem foarte mult unul la altul, incluzand-o pe Cara care mi-a invinetit mana de bucurie ca m-am dus acolo. O familie ciudata... dar o familie... Am gatit, am mancat, am ras si ne-am ironizat. Apoi, dimineata, croissantele si cafeaua, placinta si aventuri cu cutitul, "tipele mele" si vorbitul prin usa. Un "vreti sa va mai las o cheie?" :)) si dezastrul din bucatarie.

Frunzele... Mereu am iubit culorile toamnei, incepand de la razele soarelui si continuand pana la zecile de culori de frunze. Soarele e altfel toamna (pasionatul de astronomie din mine ar incerca sa explice acum repede cum e cu axa pamantului si inclinatia la care primeste razele... dar o sa-i spun politicos sa taca), e mai bland, mai aramiu si mai mangaietor. Eu sunt mai altfel toamna. Imi place sa privesc spre soare si sa inchid ochii. Imi place sa privesc oamenii dragi cu acelasi zambet lenes, sa simt aceeasi mangaiere care-mi incalzeste fata, incalzindu-mi inima. Poate ca privesc oamenii de la o alta inclinatie...:))

Cineva mi-a spus la un moment dat ca sunt prea intransigenta, daca-mi aduc bine aminte, ca "tai in carne vie" (uh, ce expresie sangeroasa, sper c-a uitat ca mi-a spus vreodata asa ceva), dar nu e doar atat. E o parte destul de neplacuta din viata mea, intelegerea ca oamenii fac greseli. it's not easy to be me... As prefera sa nu vad asta, nu-mi place si ma molipseste de un inceput de cinism. Dar asta nu inseamna ca judec. Nu. E greu totusi, pentru ca e greu sa vezi ca oamenii pe care te bazezi te mint. Ca-ti promit ca vor fi acolo si nu sunt, ca-ti cer sa ai incredere in ei, dar profita de prima ocazie sa te tradeze... Ca promisiunile lor sunt... suflare de vant... Efortul cel mai mare il faci nu cand vezi asta, ci atunci cand decizi sa treci peste ea si sa acorzi din nou incredere... Oamenii care conteaza cu adevarat... Oamenii pe care ti-i asumi. Oamenii pe care ii iubesti...

Ciudat e ca in ultimul timp primesc tot felul de sfaturi bine intentionate despre cum sa iubesc mai putin. Despre cum sa-mi pese mai putin. "Elena, defectul tau e ca tii prea mult la oameni" Come on, people! Are you serious? Daca voua va e teama s-o faceti, nu mai incercati sa pozati in eroi salvandu-ma de la "sacrificiul suprem". Ce-ar trebui sa fac? Sa-mi colectez cu zgarcenie sentimentele, emotiile si trairile afective pentru a le pastra? Sa fac ce cu ele? Imi asigura un loc mai confortabil in sicriu? Un loc in fata la trecerea dincolo? Vorbim atat despre "nu vreau sa sufar", "nu vreau sa fiu ranit". Mie nu-mi e frica. Nu-mi e. Nu ma laud cu asta, dar asa stau lucrurile. Si daca asta inseamna sa plec la miezul noptii de acasa pentru ca Isobel a facut o criza de personalitate, sau sa ma opresc dintr-un proiect pentru ca Vali vrea sa bem o bere si sa-mi vorbeasca despre tatal lui, fie! Nu sunt omul marilor proiecte, cu idei marete despre salvarea intregii umanitati, ca si concept abstract si indepartat, ci omul care vrea sa inceapa salvarea tuturor cu intinsul mainii spre cel mai apropiat. Poate ca gresesc, poate ca abuzez sau poate ca... poate ca... Poate ca nu mai inteleg lumea asta in care "all my love" e mai rau decat un blestem, sau in care "special" inseamna "interzis".

Cateodata cred ca am incapatanarea copilului care vrea sa vada din nou balonul care s-a spart plutind. Si simt ca fac acelasi gest inutil de a sufla peste niste zdrente care refuza sa zboare.

Aceasta este povestea omului care cadea de la etajul 50. Pe masura ce depasea inca un etaj, isi spunea: "nu-i nimic, pana aici esti bine... nu-i nimic, pana aici n-ai patit nimic". Dar nu conteaza caderea, ci aterizarea...

Acasa...

Acasa... hm... Ma gandeam la ce inseamna acasa pentru mine... Am primit mesaj de la sora. Imi spunea ca le e foarte dor de mine si ma asteapta acasa... Ce mai inseamna asta? Nu mai stiu, desi imi doream foarte mult acasa sa fie.. tot acasa. In ultimul timp, lucrurile nu mai stau chiar asa. Pana si acolo ma simt stinghera si nu pe "terenul propriu". Cred ca m-am saturat... e prea mult...

Se spune ca acasa e acolo unde ti-e inima... Daca asa e, atunci pot spune ca sunt, intr-un fel, fericita. Si ca acasa e mereu cu mine, around me... e aici si e safe... Atunci, de ce sunt atat de nemultumita? nope, chiar enervata... si n-am chef de nimic... vreau la munte :((

1 septembrie

Prima zi de toamna... Chiar daca e la inceput, toamna se poarta asa cum ar trebui s-o faca... adica are si vant, si nori, si frunze moarte... si nostalgii...

A venit toamna... acopera-mi inima cu ceva/ Cu umbra unui copac, sau mai bine/ Sau mai bine... cu inima ta :)

Am vrut sa fiu studioasa si constiincioasa, asa ca m-am dus la biblioteca. N-a fost sa fie... Dar a fost mai bine. Mai bine pentru ca mi-am intalnit colegii, la fel de nedumeriti si de pierduti, la fel de intrebatori si nesiguri. Erau emotionanti, cu atitudinea "noi vrem inapoi la scoala... cine ne-a aruncat in lumea asta rea si ne cere sa fim brusc, si pentru toata viata, niste adulti responsabili :((". Am abandonat planurile de studii si am mers cu totii in parc... Am ras, am vorbit despre vacanta si festivitatea de absolvire, planuri de viitor si master, am barfit profesorii si ne-am barfit pe noi. Cred ca s-au spus cele mai bune glume si bancuri despre "vocatia de sociolog" si despre "viitorul luminos al sociologului roman", despre capcanele joburilor si peripetiile la interviuri. Ne-am adunat intr-un fel grijile si le-am impartit la mai mult decat unul singur. Am avut si satisfactia sa se vorbeasca despre profesorul care a vrut sa ma pice la un examen pentru... ca sa zicem, a ajunge mai aproape de inima mea... yeah, right! S-a aflat ca, atunci cand vrea ceva de la o studenta, o lasa pana in toamna, doar pentru a avea ocazia. Uuuuuuuuuh, imi aduc si acum aminte de atingerea lui umeda si lipicioasa.. aaa, mi se face rau. Ma intreb de unde am avut inspiratia si stapanirea de sine sa-l pacalesc. Mi-am dorit sa le fi putut spune, sa le confirm intr-un fel zvonul, asa ca o razbunare... dar nu mai are rost acum. Si asa, au reusit sa-i transforme numele... i se spune "degeneratu" :D

A fost bine, iar facultatea era mai primitoare chiar decat de obicei. Sau poate asa ni se parea noua, "dezradacinatilor"... Marian ne-a vorbit, asa frumos cum stie el s-o faca uneori, despre IOR, parcul lui preferat, de zi si de seara... si despre seara in care a fost invitat la o cafea de tipul care se asezase langa el pe banca. Funny! Cu atat mai funny cu cat spune ca-i pare rau c-a refuzat... De ce? Pentru ca "un sociolog trebuie sa fie intotdeauna pregatit pentru o observatie participativa" :))

Cand m-am intors acasa, nu-mi era totusi de ajuns. As fi vrut sa ma plimb mai mult prin toamna si sa tac mai mult, cu cineva care stie sa taca frumos... Dar n-a fost sa fie... Mi-e ciuda! As vrea sa ma duc la cineva si sa spun, simplu: "Am nevoie de tine"... Atat. Fara sa-mi fie teama de respingere, de ce va crede, de razele de luna, craterele de pe Marte sau mica Xena, moartea neuronilor sau un pic de viata... As vrea sa pot avea aplombul Cristinutzei, care-mi spune: "Copilu', trebe sa te vad neaparat. Nu se mai poate, am nevoie de tine. Vrei sa mor?" :)) Dar eu tac... si ma gandesc... si sper sa-si dea seama... si sunt dezamagita cand n-o face... etc, etc. No good... no good...

Cred ca de vina sunt cuvintele, care nu stiu sa spuna... care se smucesc si se chinuie in forme stramte si nu spun nimic... sau spun prostii, pentru ca nu e nimic acolo...

Dar...

Point n'est besoin d'esperer pour entreprendre, ni de reusir pour perseverer.

adica

Nu e nevoie sa speri pentru a intreprinde, nici sa reusesti pentru a persevera.

William de Orania

Restul, e tacere...

Inapoi la lucru :)

Azi ma voi duce la biblioteca. Sper... ziua de ieri a fost ciudata, cred ca m-au impresionat anumite lucruri mai mult decat as fi crezut. Sau nu... Nu sunt multumita de ce-am facut, nu sunt multumita de acea stare de lucruri odioasa care m-a impiedicat sa fac mai mult...
Am intalnit un tanar intr-o situatie disperata: nu mai avea nimic, nici bani, nici acte... doar nevoia de a-si face injectia cu insulina. Nu spun ca nu m-am gandit la un moment dat, doar in trecere, la posibilitatea de a fi o incercare de a scoate bani de la cineva, dar parca nu conta. Totusi, disperarea aceea era mult prea veridica. Nu aveam nici un ban... Cum n-am avut cateva zile... Poate sunt orgolioasa si n-am cerut nimanui, dar imi parea atat de rau ca nu puteam face nimic.
M-am gandit ca suntem incredibil de rai, daca suntem in starea sa lasam un om in pericol pe drumuri... chiar daca Ambasada Moldovei este cea care a refuzat sa-l ajute in vreun fel. Dar oamenii din autobuz m-au impresionat. A fost un efort comun de a gasi o solutie. Cineva i-a dat cumparaturile pentru pranz... nu mancase de doua zile. As fi vrut sa stau cu el... daca n-ar fi fost absolut necesar sa ajung la editura, as fi facut-o. Ma intrebam la un moment dat, daca n-a fost doar un pretext, daca as fi fost intr-adevar in stare s-o fac, dar nu cred ca era doar un pretext. Am vrut sa-i spun sa stea cu mine pana iau banii, ca voi merge cu el la spital, inclusiv la spitalul studentesc, dar timpul era prea scurt, pentru el. Mai avea doar cateva ore in care trebuia sa convinga pe cineva sa-i faca injectia. Poate la spitalul de urgenta... sau oriunde. Glumea spunand ca, daca i se face rau, salvarea va fi nevoita sa-l duca la spital. Glumea, dar era disperat. M-am gandit ca poate va avea nevoie de bani sa plateasca injectia, daca accepta cineva sa i-o faca. M-am gandit prea mult, fara sa-i spun si a coborat brusc. Voia sa se intoarca si-i era rau. Si n-am putut sa mai cobor, sa-i spun... Absurd.
Nu l-am mai gasit. Sper ca a rezolvat in vreun fel...
Acasa, Jojo era disperata. In primul moment am fost revoltata ca poate cineva sa fie disperat pentru ca a gresit la un examen, cand avusesem in fata o persoana care se temea pentru viata lui, in real pericol. La urma urmei, cat de important poate fi ca ai considerat consumul de droguri forma de violenta si nu de devianta? Apoi m-am gandit ca nu e corect. Era cea mai importanta problema pentru ea si nu conta ca altii au probleme mai mari. Apoi, a descoperit ca si-a pierdut actele. Shit! N-am putut sa fac prea multe pentru ea pentru moment, oricum era nevoita sa ajunga la banca si sa declare pierderea cardului... Iar Cristinutza, asa solicitanta si "violenta" :) cum e ea, voia sa ma vada neaparat. Avea probleme... mari, dupa cum spunea. Adica ii era tare dor de mine! :)))) E tare ametita! Dar dulce foc...
Am ajuns acasa mai tarziu si am incercat s-o linistesc pe Jojo. Am reusit... am fost la plimbare, am vazut pestii si am cantat pe malul Dambovitei. Mi-a spus ca sunt nebuna :) Dragut!
O zi obositoare... mai ales ca apoi n-am fost tocmai o draguta... nu stiu ce m-a apucat. Sorry! Sunt un pic debusolata in anumite privinte, dar totul va fi bine. Oh! cineva a aruncat ceva pe geam si am sarit de pe scaun. Acum e conflict de IP. Hm, auzi...
Ar trebui sa plec la biblioteca si nu prea am chef... Ma simt obosita...
Poate pentru ca inca ma incapatanez sa-i rezist toamnei.

Ultimele zile de vara

Dupa cateva zile ciudate, in care m-am gandit mai ales la ce nu voiam sa ma gandesc, asa cum mi se intampla intotdeaua cand incepe sa miroasa a toamna, aseara pur si simplu n-am mai putut. N-am mai suportat camera, calculatorul, pe Jojo... pe mine...
Am plecat sa caut luna... pe care stiam ca n-o voi gasi. Am plecat sa caut ceva ce nu era acolo, pentru ca nu mai voiam ce e aici.
Ciudat, dar am gasit toamna. In fata mea, in primele frunze cazute, in vantul mai rece. Mirosul ei e inconfundabil... tristetea ei e inutila si frumoasa... ca toate lucrurile inutile si incredibil de frumoase de care ma indragostesc mereu, mereu...
M-am apropiat de apa, incercand sa ghicesc miscarile pestilor, incercand sa nu inteleg ca e deja toamna. Acum mi se pare o copilarie, pentru ca in fata geamului copacii mei sunt inca verzi... E soare, e cald... Dar toamna s-a strecurat deja in mine, cu frunzele ei care cad incet, in cercuri lungi. Starea aceea dulce-amara, de nu vreau... nu... inca nu. Stiu ca-mi va cere din nou ceva, asa cum face mereu. Toamna, anotimpul renuntatilor. Anotimpul marilor mele despartiri, a frunzelor mele moarte. Si stiu si ce va cere acum... simt. Dar inca nu vreau...
E o copilarie, dar nu vreau... e inutil, dar nu vreau...
Si totusi e toamna, anotimpul in care aleg din nou sa fiu singura.

Ultimul C.C

... and I will leave. But the birds stay, singing;
and my garden will stay, with it's green tree,
with it's water well.
Many afternoons the skies will be blue and placid,
and bells in the belfry will chime,
as they are chiming this very afternoon.
The people who have loved me will pass away,
and the town will burst anew every year.
But my spirit will always wander nostalgic
in the same recondite corner of my flowery garden.

Castaneda... sau nimic despre mine

"Nu ai timp, prietene. In asta consta nefericirea fiintelor umane. Nici unul dintre noi nu are destul timp, iar continuitatea ta nu are sens in aceasta lume misterioasa si infricosatoare. Continuitatea nu-ti confera decat timiditate. Actiunile tale nu pot avea aspectul, puterea, forta irezistibila a actiunilor unui om care stie ca isi duce ultima batalie pe pamanat. Cu alte cuvinte, continuitatea nu te face mai fericit sau mai puternic. (...)
Te iei prea mult in serios. Te crezi mult prea important in mintea ta. Asta trebuie s-o schimbi. Te consideri atat de important, incat te crezi indreptatit sa te deranjeze orice lucru. Te simti atat de important, incat esti gata sa dai bir cu fugitii de indata ce lucrurile nu merg cum vrei tu. Probabil ca ai impresia ca asta demostreaza ca ai caracter. E un nonsens! Esti slab si ingamfat!"

Si vacanta mea??????????????

Iata-ma din nou in pana de... vacanta :(( E aproape septembrie, e timpul pentru admitere si pentru master, vacanta a zburat, iar eu tot astept momentul in care va veni.
Toata lumea stie ca, daca privesti la microscop diverse substante, materiale sau obiecte, descoperi ca sunt alcatuite din celule, atomi... alea, alea... Depinde pana unde vrei sa mergi. Cred ca, daca fac acelasi lucru cu viata mea, descopar ca e alcatuita din asteptari mici, din ce in ce mai mici, poate mai rafinate sau mai inaltatoare, dar tot asteptari....
Brusc, nu mai am nici un chef sa scriu la ce ma gandeam... ce astept, pe cine si de ce. Asa ca inchei "apoteotic" cu un citat minunat, promitandu-mi ca mai tarziu il voi scrie si pe celalalt... pentru ca stiu de ce:

"Doar un luptator poate rezista pe drumul cunoasterii, caci arta lui consta in a gasi un echilibru intre spaima de a fi om si minunea de a fi om"

Carlos Castaneda

De ce nu cred...

Ce e cu lucrurile care nu dureaza o vesnicie?
Nimic, cred ca e o copilarie din partea mea sa-mi inchipui ca exista asa ceva... Lucruri care dureaza o vesnicie. Doar pentru ca simt ca pentru mine, anumite lucruri chiar pot exista o vesnicie. Azi sunt trista. Poate as plange... poate n-are rost sa plang. Nu stiu, nu mai stiu. Daca nu mi-ar fi rusine, as pune aici un sms... de fapt doua. Poate ca le-am citit destul si nu-si mai au rostul. Cred ca le voi sterge, chiar daca e usor sa intind mana dupa telefon si sa le citesc din nou... si din nou. Cred ca sunt prea mandra, probabil ca de asta le voi sterge. Sau poate pentru ca nu cred ce-mi spun. Chiar daca ar vrea sa cred... stiu ca ar vrea. Dar nu pot, iar daca vei citi vreodata, vei sti si de ce nu pot. E frumos din partea ta, e minunat... dar nu e adevarat.
Ce simplu ar fi daca as putea da timpul inapoi... Sunt lucruri pe care mi-as dori sa le repar, sa le schimb... poate sa tac mai mult si mai bine. E ciudat ca nu reusesc sa spun tot ce vreau sa spun. Si nu pentru ca ar citi cineva... stiu ca nu e cazul :) Ci pentru ca unele lucruri sunt prea greu de spus. Pentru ca te costa sa fii sincer, chiar daca toata lumea spune ca sinceritatea e absolut necesara, ca increderea se bazeaza pe sinceritate. Hm, increderea! Aproape mi se pare o gluma, cat de bine stim sa vorbim despre incredere, cat de minunat dezvoltam subiectul... Dar la prima incercare, toata aceasta minunata incredere a zburat.
Cateodata ma rog sa nu am ocazia sa fac reprosuri. Suna atat de amar anumite lucruri in mintea mea, incat stiu ca m-ar durea mai mult pe mine decat pe cel caruia i-as reprosa. Si nu stiu daca m-as putea opri la timp... Daca m-as putea opri acolo unde stiu ca trebuie s-o fac, inainte sa ajung la acel punct nevralgic. Mi-e teama pentru ca stiu unde doare. Stiu intotdeauna unde doare. Si e atat de usor sa lovesti... pe cat de greu e sa vindeci. Nu spun ca sunt singura persoana care poate vedea in ceilalti punctele sensibile. Nuuuu. Pentru ca mai sunt si altele, o stiu chiar pe pielea mea. Diferenta e ca eu am ales sa vindec, acolo unde altii au ales sa raneasca. E o chestiune de optiune personala... Sa stii ca poti atinge un om atat de profund incat sa-si simta intreaga viata zguduita. Incat sa se intrebe lucruri pe care n-ar trebui sa se intrebe niciodata. Poate e si o senzatie de putere, probabil... Cum repari asa ceva? In nici un caz cu "n-ar trebui sa ma iei in serios" :)) Dar ce spun eu? Ar trebui sa vorbesc despre mine. Cine spune ca n-o fac?
Sunt dezamagita... e vina mea. E de atatea ori vina mea... Si de ce nu cred? Pentru ca nimeni nu m-a invatat sa cred cand n-am de ce s-o fac...

10x God, it's French!

De-a rasu', plansu' :)) Ma lupt de zor cu niste chestii frantuzite tare, iar timpul vrea sa se ia la intrecere cu vantul. Nu reusesc sa-mi dau seama ce-a patit de aleaga asa si nici cum am ajuns sa stau o zi intreaga cu Cristinutza, cand am atatea de facut!!!!!!!! Of, of, of!
Banuiesc eu ca zilele urmatoare va trebui sa ma revansez si recunosc, am gresit! Bietul copilut se lupta de zor cu disertatia, iar eu... vorba aceea, fac ce pot, numai ca as fi putut face mai mult. La urma urmei, somnul e o chestie relativa. Ce mi-as dori cateodata sa am insomnii!
Eh, asta e... Vecinii despre care nu stiu daca am vorbit, basarabenii care stau sase in camera :D au avut azi chef de vorba. Si, cu toate ca Jojo le face de mult ochi dulci, au inceput sa-mi vorbeasca mie. Ca sa vezi! Si eu care ma uit urat la ei ca sunt imprastiati peste tot :))
Lumea e ciudata! De parca aflu azi :)
Sa ne intoarcem in lumea minunata a interviurilor :D... Ne vedem nush cand, candva.

Byee, draga jurnal, imbratiseaza-i pe toti!

Din seria "ce am facut azi.."

Interesanta zi! Ce-am facut azi? Numai lucruri domestice: am desfundat chiuveta, am reparat netul (hehe :)), mi-am luat ceva de lucru ("devil in paradise'"), am lucrat la disertatia lui Val :D si, asteptand telefonul ce a refuzat sa vina (of, Cristinutza!) am visat cu ochii deschisi. Nu, visatul nu avea nici o legatura cu telefonul :))).
De departe, cel ma interesant este visatul cu ochii deschisi, un obicei bun, atata vreme cat nu exagerez. Si n-o fac!
E o perioada ciudata, dar nu ma preocupa prea tare acest aspect. Ma simt... interesant :D
Maine trebuie s-o vad pe Cristinutza (sa vad ce a facut soarele de Tenerife cu pielea ei si asa destul de bronzata). Chiar imi era dor de ea! E o persoana mai mult decat interesanta, spontana si destul de solicitanta, dar e ok. Imi plac persoanele solicitante, pentru ca stiu cum sa ma descurc. Stiu ce vor... Dar nu voi vorbi despre ea, poate maine, dupa ce ne vedem. O sa-i spun ca lui Bubu i-a fost dor de ea :)..
Acum, e timpul pentru inghetata! Jojo e furnizorul! Yes! See ya, draga jurnal! :)

Bittersweet

Ma surprind prea des privind pe geam... cu obstinatie. Ca si cum as astepta la nesfarsit ceva ce refuza sa vina... ceva ce stiu ca nu va veni. Si totusi astept... chiar daca simt, cu toata fiinta mea, ca nu vine. As vrea sa ma intreb de ce nu va veni, sau poate ca ma intreb. Nu mai stiu...
Si sunt trista... si imi vine sa rad. Ma ademeneste voluptatea unei stari de disperare tacuta si linistita, adanca si fara capat. Nu-mi doresc decat sa inchid ochii, sa ma las sa cad si sa nu ma mint ca zbor. De ce? Nu stiu de ce.
"Tristetea pe care-o simt n-o simt in mine, in inima, in gand... ci-n picurii de ploaie care cad/ Si altoita pe fiinta mea, intreaga lume, cu seara si cu ploaia ei/ Ma doare ca o rana"
Daca as incerca sa rationalizez, sa stric perfectiunea momentului, sa fiu analitica si critica, poate as gasi solutii sau raspunsuri. Dar nu vreau... Pur si simplu nu vreau... Sometimes is good to be blue

Equilibrium

Sau cum lucrurile nu sunt ceea ce par a fi :)
E uimitor cum, chiar daca vreau sa ma fac inteleasa la un moment dat, mai ales cand ma revolta faptul ca am fost inteleasa gresit, dupa toata risipa de energie si lupta, realizez ca nu asta e important... sau ca pot sa ma descurc. Ca totusi pot. Lectie de umilinta? Poate :))
De ce equilibrium? Bizar... Cu toate ca iubesc hazardul, cateodata simt nevoia de a controla ceea ce se intampla... ceea ce mi se intampla. Si cateodata ma simt responsabila daca descopar ca este ceva in neregula cu mine sau cu altcineva la care tin si nu fac nimic pentru a fi mai bine. In ce fel mai bine? Nu poti face intotdeauna sa fie mai bine, sau poate ca nu exista aceleasi definitii pentru bine. Nu e vina mea daca nu merge ceva... si atunci de ce ma simt responsabila? Una dintre cele mai dure, dar si mai adevarate replici pe care le-am primit a fost: "nu e vorba despre tine... de ce trebuie sa fie intotdeauna vorba despre tine?" Nu stiu... Poate ca m-am ocupat prea mult cu "rezolvarea problemelor" si-am trecut cu vederea ca uneori este mai important sa vrei cu adevarat sa fie mai bine, sa-ti pese si sa fii acolo atunci cand ti se cere. Ca nu poti face efectiv ceva, dar ca e important ca vrei sa te straduiesti. Nu toata lumea are nevoie de ajutor, nu toata lumea il vrea... dar e bine sa stie ca esti dispus sa-l acorzi, no matter what.
Mda... E bine asa.
Destul cu introspectiile :) ma asteapta niste oameni minunati care poate n-au nevoie de nici un ajutor. Si dupa... altii. Life is good!

Ploaie

Dupa atatea zile in care am asteptat-o, a venit. In sfarsit! Aproape renuntasem sa mai sper ca va veni... dar n-a vrut sa ma dezamageasca :)) Oau! Ce inceput! Demn de cauze mai bune... sau de un roman ieftin ;)
Mda... cu toate cele corespunzatoare, tunete & co. Bine... da, bine. E mult mai bine pentru ca e racoare. Hm, pe cine pacalesc? E mult mai bine pentru ca am o scuza sa nu-l vad pe Flyer. Una credibila... apoi e mult pana in Voluntari. As putea spune orice, acum ca a trecut pericolul. E chiar nebun!!!! Cum sa ma duc acolo? Bine, n-as fi fost singura, iar sotia lui e acolo, dar dupa ceea ce a facut, nush de ce credea ca m-as fi dus. Sau poate stie ca nu vreau sa atrag atentia si n-as putea refuza invitatia surioarei mele preferate :)
Hm... de ce a trebuit sa fie pilot? Si de ce a trebuit sa devina atat de... In fine, a participat la doua "conflicte armate" (ca sa le spun asa si nu razboaie :D) de cand nu ne-am mai vazut, e mai hotarat si mai incrancenat de cum il stiam, ca sa nu mai vorbesc de obiceiul asta imposibil de a ma tine tot timpul in brate, mai ales ca stie ca nu pot protesta, fiind in public...
Dar nu, nu-i gasesc scuze, nici macar nu-i caut. Nu pot gasi nici o scuza adulterului. Nu si nu. Asta e clar. In aceste conditii, chiar n-am de ce sa mai vorbesc despre el. So, bye-bye, Flyer!

Flyer

N-am stiut niciodata de unde mi-am cules bunatate de pasiune pentru avioane, dar acum nu ma mai intreb de ce imi plac pilotii :)) Ce poate fi mai interesant decat un aviator? Poate un pilot pe un avion militar, care e mereu plecat in misiuni si e pana la gat in diverse razboaie. Eh, nu e numai atat si nici nu pot trece peste anumite lucruri peste care eu nu pot trece (sotia lui, de exemplu :))... si oricum asta nu inseamna nimic...
Of! Ce sa spun? Shit happens!
Si totusi... de ce au aviatorii maini atat de "cotropitoare" si de nelinistite? Sau e vorba numai de el...
"I am a flyer... so, I fly..." :))) Oho!

Berea dupa bere...

Admir promptitudinea :))... Chiar daca Vali in general pare ca duce lipsa de ea, azi s-a intrecut pe sine.. A fost suficient sa intreb: "Ce mai faci, colega?" ca el sa ma invite la bere. :)) Si de aici la problemele cotidiene sau mai putin cotidiene nu e decat un pas. Mic, intotdeauna in cazul nostru. Minunata calitate a berii de a desclesta si cele mai inclestate limbi...
Cred ca tin foarte mult la el tocmai pentru ca e plin de defecte. E atat de uman!!! si uluitor de copil! :)
Nimic nu e ce pare a fi... in prea multe cazuri... in mult prea multe. Dar poate tocmai asta e farmecul. Si n-am mai gasit Sartori. Pacat!
Dar maine e o noua zi... Cu toate ca e posibil sa nu fie ziua mea (e ziua lui Udo)... Macar atat... Si berea dupa bere. Si ciudatul pentru care toata seara a insemnat sa stea si sa se uite la noi, sa rada la glumele mele sau sa-mi puna in fata lumina de la telefon, sa se incrunte la Vali si sa-mi ofere cartea de vizita. KFC... hm... Au nevoie de un nou manager de resurse umane :))
E 4 si 17 minute. Poate c-ar fi bine sa merg la culcare. Poate... Azi e o noua zi, nu maine...

Al doilea... si cel dintai

Cu toata dorinta si galeria executata de zor, tot n-a vrut sa ploua :((. Dar am vazut poze din munti si se poate spune ca e un pic racoritor (doar un pic, nu iau in calcul incendiul). Ah, nu m-am laudat cu my baby :)) -un mp3 player nou, nout si destept foc, dragu' de el. Desi in lumea vrajitorilor sunt probleme. Mari... Hm, Poterica, desigur. Misiune indeplinita de sora: contaminat Udo. Foarte bine!
Si am din nou net! Victorie! Uite cate semne de exclamare! E de vina vantul. Parca s-a mai racorit un pic.
Sa notam:
De-i vei canta de bucurie
De asta el nu vrea sa stie
De jale de ii vei canta
El tot mereu oftand din greu
Plangand incet va suspina
Cu lacrimi de calugar.
Deci nu cata sa-i mangai plansul
Ci roaga-te si tu cu dansul
Caci el de-atata pribegie
De toti uitat si-ndepartat
Va suspina dupa pustie.

Ceva la care merita sa te gandesti. Sau nu... ceva ce merita sa simti!
Pe maine, cum spun clasicii "draga jurnalule" :)

Intai de... intai

To much is not enough... :)) cool, exact ce gandeam si eu. Si inca o chestie desteapta la care voiam sa cujat, desi nu sunt sigura ca-mi voi aduce aminte asa cum trebe citatul, dar mesajul imi e mai mult decat suficient: nu trebuie neaparat sa reusesti ca sa te straduiesti... mda, cred ca trebe sa-l recuperez, era prea bun. homo videns...
Era prea bun pentru ca ma reprezinta, cu incapatanarea mea de a avea grija de cauzele care pot fi foarte bine pierdute. Eh, nu pentru societate, dar asa in general. O slabiciune particulara a mea, daca pot spune asa. Nu neaparat cea cu cauzele pierdute, ci acea cu straduitul. Cu toate ca, pana de curand, straduinta parea inutila daca nu avea nici un rezultat. Si daca dadea gres, era vina mea, desigur. Perfectionista? :)) Hehe...
Si totusi, oamenii dispun de capacitatea uimitoare de a se descoperi, de a se adapta si, de ce nu, de a se schimba. Schimbarea e ceva uimitor si o capacitate impresionanta a oamenilor... din nefericire cu o reputatie destul de proasta. "Eu, sa ma schimb pentru cineva?" sau "e cazul sa te schimbi, asa nu-mi placi"... Nu e greu de vazut de unde apare proasta reputatie a schimbarii... dar e nu e cazul sa ma autoplictisesc sau sa-mi bat capul cu teoria schimbarii. N-are nici o relevanta...
Ar trebui sa... nush ce-ar trebui sa. Poate ce am mai facut? Am fost acasa (a doua oara :(( ), unde am constatat ca, desi unele lucruri par sa se schimbe, altele dispun de o persistenta incapatanata. Ca, de exemplu: "de ce n-ai face tu asta pentru mine? sau pentru noi? tu poti, intotdeauna ai putut... noi... ei, facem si noi ce putem." hahaha!!!! de cate ori am auzit asta? de prea multe ori. Apoi sunt oamenii care nu vor nimic de la mine. Ciudata specie!!!!
Dar nu vreau sa vorbesc despre altii. N-are sens, de altfel ar trebui sa fie blogul meu. Cred ca, daca adun si scad, n-as putea spune ca viata mea e prea palpitanta zilele astea. Nici macar n-am chef sa povestesc experienta de a fi ghid la persoane recalcitrante sau care sunt progresele lui Udo in invatarea limbii romane...
Mmmm, bate vantul :)) asta da noutate. Ah, ba chiar o sa ploua. Uraaaaa!!!!!! Cred ca o sa-i fac o declaratie de dragoste unui tunet, daca o sa continuu asa :)) ma voi bucura de ploaie... spoi dupa inataiul vine cel de-al doilea. Nu-i asa? Intotdeauna :D

just me

Dupa mult, mult timp... Da, asa e, a trecut foarte mult de cand am scris ultima oara, iar de vina nu e decat... vantul... Sa zicem asa si sa mergem mai departe.
Decizii de luat, explicatii de dat, sarit in ajutor si prabusit putin, doar putin, pentru a nu uita cum se cade... just my life. Nu, nu e chiar asa de simplu, dar ma bucur ca pot sa spun ca e bine... pardon, ca nu e rau. Cum era... Mda, cred ca e normal ca dupa o perioada foarte aglomerata, dupa mult stres si oboseala, sa te pocneasca o depresie mica. A, da, e firesc sa nu fiu foarte happy din acest motiv, dar ceva depresie nu strica. Pentru ca te ajuta sa te gandesti. La multe... Spuneam candva ca nu vreau sa ma gandesc la mine, ca nu vreau sa descopar nush ce minuni ascunse undeva :)) o gluma buna, asa cum numai eu si cu mine facem. Nu ma pot vindeca de obiceiul de a-mi ascunde cate ceva, ca sa incerc apoi sa descopar... just a joke.
Dar m-am amuzat destul si-am experimentat suficient ca sa ma si opresc la un moment dat. Daca nu mai e funny, nu mai merita. La urma urmei, poate fi o filosofie de viata la fel de buna ca oricare alta. Poate pentru ca sunt prea serioasa, gluma e pentru mine a doua natura... mai buna. O, nu... ma cunosc bine... n-am de ce sa-mi ascund nimic si nici nu mi-e teama de ceva ce pot gasi in mine...
Acum sunt ca un cer fara nori sau ca un lac adanc... prea adanc sa-l tulbure ceva... e acea stare pe care o gasesc destul de rar, in care nu ma poate supara nimic, nu ma poate atinge nimic. Cand cerul e mereu albastru si o pietricica alba ma face sa rad. Cand pot iubi pe toata lumea (ei, n-am spus ca o fac, doar ca pot :D) si cand incerc sa-i iert pe toti. Cine spune ca buna memorie e un dar? Poate fi un blestem. Dar e ok... E chiar ok. Stiu ca pot ierta, chiar daca dezamagirea e mare. N-as fi crezut... dar cu totii facem greseli. As fi contat pe asta, as fi dat... dar nu mai conteaza. Increderea mea nu e chiar atat de fragila cum ma temeam ca va fi... poate isi va reveni, candva... Oare chiar am reusit sa o pastrez cat de cat la locul ei? Daca mi se pare? Eh, shit happens :D. Vom vedea, la momentul potrivit.
Cu toate ca nu-mi pare rau cu adevarat, tot sunt un pic trista. Ar fi putut fi altfel.. Am fi putut fi altfel... Mai increzatori, mai deschisi... fara sa tragem concluzii gresite care sa ne faca rau noua si altora... Fara inversunare... Ce copilarie!
Eh, beau pentru asta! (desi n-am decat apa... eau chiorisima, cum zice frantuzu').
Dar nu ma mai duc acasa... no way!!!!!!!! Nu cred ca mai pot rezista unei a doua runde si nici nu vreau sa aflu daca am dreptare. Cred ca uneori e mai bine sa fugi :))))

scrie, mai, ca se termina luna :))

Pai da, chiar asa... se termina luna... O luna de cand? O luna asa, arbitrar si general. O luna de cand licenta, ca eveniment major, a stat in toate felurile posibile si aproape in toate cazurile, pe primul loc. In aproape toate... Pentru ca e si o luna de cand mami e in spital. Nu cred ca-mi va lipsi aceasta luna. Nu, sigur nu... Sau poate cand voi avea una mai proasta :).
Mi se pare absurd... acum mi se pare absurd si recunosc,imposibil. Nu, n-a stat pe primul loc, am pus-o acolo de teama. De teama ca fiecare zi va insemna inca o zi in care ma gandesc ca nu vreau sa fiu aici... ca vreau sa fiu acolo, langa mami. E poate patetic, dar ma gandeam ca nu vreau decat sa fiu langa ea, sa stau undeva ghemuita pe podea si s-o privesc. Sa ma asigur ca e acolo. M-am simtit neputincioasa... inutila. Nu puteam sa fac nimic pentru ea si nici nu aveam curajul sa recunosc asta: ca sunt neputincioasa. Ca sunt momente in care nu poti face pentru cineva la care tii cu adevarat nimic.
Da, asa e... Suntem singuri. Cu atat mai singuri cand nu putem fi langa altii... Aud si acum vocea ei mica, asa cum n-am auzit-o niciodata, voce de rac mandru care se recunoaste invins: "as vrea atat de mult sa te vad...". Asta a spus-o azi si mi-am dorit sa pot pur si simplu sa nu ma mai gandesc la nimic si sa plec. Dar sunt atatea care te tin...
Cat de puerila mi se pare teama, emotia in asteptarea notei... in conditiile astea. Si ce daca n-am facut ce speram sa fac? O simpla nota, un examen ca toate celelalte... o nimica toata care poate sa nu insemne nimic. Cat facem pentru noi si cat pentru altii... de fapt pentru imaginile noastre din mintea lor.
So, what? Ce daca nu sunt desteapta la un moment dat? De ce ar trebui sa fiu? Cu adevarat, dar cu adevarat, dincolo de multe, chiar nu-mi pasa... Nu e nimic fata de ceea ce pot sa fiu, de ceea ce pot sa fac. Cateodata ajung sa complic lucrurile si sa nu vreau sa le explic, cateodata ma gandesc prea mult la prea multe si-mi pasa prea mult de prea multe... sau de prea multi :)) Cu toate astea, stiu prea bine ca pot sa o fac... in general.
Si totusi, sunt atat de obosita... iar lucrurile isi pierd contururile si sensul. De fapt, intr-un fel se termina si anul... Un an ciudat, de trazitie, nelinistit si, cred ca trist. E de vina si varsta...
Nuuu... care varsta? Cand ma port ca un copil? Da, cred ca o fac. Stiu si de ce. Pentru ca asa sunt, pentru ca asa pot sa fiu... pentru ca pot sa ma bucur de o piatra alba sau de o floare de langa un morman de gunoi ca si cum ar fi prima floare pe care o vad ... prima piatra alba. Nici nu vreau sa pierd bucuria din fata firelor de iarba, a unui nor de forma ciudata sau fascinatia pentru un paianjen mic, minuscul dar perfect, urcand pe degetul meu. Nu vreau sa incetez sa cred in frumusetea oamenilor... si ai nevoie de o minte de copil pentru asta. Da, par superficiala, par neserioasa si mai stiu eu cum, poate taioasa si ironica.
Si uneori e greu. Mda, asta e o reflectie amara... Mai ales pentru ca joi :) e ziua in care n-as fi vrut sa fiu singura... in nici un caz joi... dar voi fi si nu mai conteaza... Si nu vreau sa vorbesc despre oameni... Poate doar despre unul. Val. Am vorbit foarte mult cu ea in ultima saptamana, dar nu ma pot gandi decat la cat mi-a lipsit. Prezenta ei face lucrurile mai simple... pot chiar sa nu-i vorbesc, sa nu-i explic, pentru ca ma stie... pentru ca o stiu... pentru ca putem sa gandim impreuna. Atat... doar atat... mai e o saptamana... doar atat. Si restul e tacere...

to Leu or not to Leu...

Pentru ca sunt atat de bad in a suporta nesiguranta (ca sa nu mai vorbesc despre multe altele la care sunt atat de bad... bad, bad girl :D), alergatul pentru un loc in care sa stau ma deprima... ma oboseste teribil. Atat de multe chestii la care sa te gandesti, atatea decizii... uf! Si atati care vor sa-ti faca "bine"... Bine? ha! haha! hahaha! In ce camera, la ce etaj, cu cine, cu ce, de ce... ce-ar primi administratora...etc. etc...
Bine ca exista prietenii... adevarati, acei care reprezinta, cum spunea Dana, modul in care Dumnezeu are grija de noi. Nu vreau sa ma gandesc prea des la cine imi este prieten, de ce si cum... dar uneori sunt obligata. Poate pentru ca nu pot sa nu vad? Si pentru ca refuzul asta este uneori pueril...
Uneori e cazul sa vezi. Sa privesti cu adevarat, pana cand te dor ochii de adevaruri pe care le refuzi. Si te doare mintea :)) cum spune tati.
Acum vad. Inteleg si cred. Wake up! Shape up and move on! Asta e calea. Traiasca!

poveste absurda si albastra

Nu stiu de ce si cum, dar sunt in varful unui munte... A, ba nu... nu e munte, e doar un pinten, un colt maiestuos si absurd in frumusetea lui, ca o sfidare zbucnita spre cer... Vantul ma imbie, suiera la urechea mea si albastrul ma cheama. De ce atata fascinatie pentru albastru? Albastrul ma uluieste... ma dezarmeaza... E cruda frumusetea lui, e rece si otelita... ma doare intr-un mod ireal, ca atunci cand te-ai trezit din somn si ti-ai dat seama ca visul acela minunat era doar vis... ca l-ai pierdut, desi nu fusese niciodata al tau. Cum poate sa te doara pierderea a ceva care nu-ti apartine? Care nu ti-a apartinut niciodata...
Si inchid ochii, refuzand albastrul... Nu, nu... nu vreau... Dar e mai puternic decat mine, e imens si-mi promite: te voi face sa uiti tot ce stiai vreodata, sa pierzi tot ce-ai avut vreodata, te voi face sa razi si sa plangi... aici in bratele mele nu vei fi decat tu... asa cum esti, asa cum poate nu te stii...
Si vreau... cum mai vreau... uitare si nou inceput... fara ezitari si greseli...
Cu bratele deschise, imbratisand vantul si promisiunea albastrului, cad... Cad plutind... cad in mine... simt caderea asta absurda si imposibila, fara sfarsit... si cu mine e doar albastrul...

dupa motoare :)

Pentru ca oamenilor intelepti le vin tot felul de idei minunate, incursiunea de ieri de la motoare a fost o experienta definitorie pentru viata mea intelectual-artistico-evolutiv-creatoare si mai stiu eu cum ;)...
Daaaaa! Pai am invatat temeinic, asa cum numai experienta te poate invata, in primul rand "cine are nevoie de flash!" :))). Cand ajungi sa realizezi acest lucru, profund si simplu in profunzimea sa, ca toate marile idei, nimic nu mai este la fel. Da, recunosc, am invatat de la un mare om, mare caracter :D (recunostinta eterna, Alex)...
Apoi, am trecut peste teama irationala de poze... poate ca era ceva ancestral, legat de ideea inca inradacinata in subconstientul colectiv :) ca imaginea dintr-o fotografie este o "captura a sufletului"... Hm, mai buna cea cu "pisici japonezi"...
Evolutia nu poate fi oprita! Deci, trebuie sa ne bucuram de ea, s-o primim cu bratele deschise, chiar dak trebe sa alergam pana la cismigiu pt asta. Ca regula de baza, data viitoare (dak va mai exista una... dubito ergo...): nici picior de toc. Bine, bine, recunosc, accesul pe diverse banci va fi restitionat, dar cui ii mai pasa? Din moment ce nu avem nevoie nici de flash! :))
In concluzie, frumoasa zi :)

nec flere, nec ridere...

Spinoza, pt ca era deshtept, spunea: "nec flere, nec ridere, sed intelligere". Si, culmea, se referea la sociologie. Desi imi permit sa ma indoiesc de faptul ca se referea la invatatul la sociologie. Dar, la urma urmei, din moment ce a spus-o, sa zicem c-a lasat vrabiuta (recte, porumbelul) sa zboare, si-a asumat riscul ca, peste un nr de x ani, eu sa folosesc acest citat cum ma aranjeaza mai bine :D
Asadar, se pare ca nu trebe nici sa plang, nici sa rad... e musai sa inteleg. Mda... usor se zis. Nu cu intelesul, pt ca mai... adik nu ma innebuneste "boborul" ca mi-s deshteapta (yeah, right) :))))
Mai rau e cu plansul... Pai cum nu? Da' te apuca... O jale, de zile mari. Atentie, soricei in pericol. "Vreau sa plaaaaaaaang, de tine sa uit... of, of, mai, mai".
A, nu... nu, nu, nu. Adune-toi!!!!! Lasa inima albastra, lasa masa, lasa casa si cu toate fortele la invatat.
Si totusi, e albastra... rau... ;)
La treaba!!!!!!!!!!

inteleptire

Proces crunt de inteleptire... siiiiiiiiiigur. De unde :)) Imi ies doar niste masele de minte. Alina sugereaza ca sunt tocmai la momentul potrivit. Sa insemne oare ca imi vine "minte la cap"???? Ce expresie hazlie! De parca ar putea sa-mi vina minte in alta parte. Sau mai stii? As putea discuta cateva zile despre locatii posibile..dar improbabile.
Hm, sa le punem la treaba. Dupa cum observam anterior (uite ce retorica de licenta a ramas in productiile mele artistice... hm, teama mi-e ca nu voi fi niciodata o artista...), sub pretextul ca sunt minore, nu fac altceva decat sa sangereze. Se nesimtesc, e clar. Ma intrebam dak lui Eli au inceput sa-i apara dintii... ar fi singura persoana care ar intelege cu adevarat ce chinuri trebuie sa indur :))) E clar, dak sperantele mele de intelegere se leaga de o tanara de... 1 an (in curand... bine ca mi-am adus aminte :) sa fie oare 17 ziua...nush), ca nu mai am sperante. Pardon, sugestia Mirunei de a incerca remediul cu limoncello denota o intelegere accentuata a problemei (sau a mea?)
Mda, acum ca maselele mele au ramas in posteritate si se bucura de recunoastere publica inca din stadiul de proces dureros de nastere, cred c-ar trebui sa ma intorc la procesul (si mai dureros :((() de nastere al sociologiei ca stiinta.

despre nimic :D

Acum, c-am terminat cu mine :))) chiar asa?... sa trecem la lucruri mai serioase. Lectia de azi: vorbim despre nimic. Poate chiar ma dedublez... De ce despre nimic? Pentru ca toata lumea vorbeste despre ceva. In aceste conditii, sa vorbesti despre nimic devine fascinant... si cuceritor.
Nimicul traieste pe langa casa omului, hranindu-se cu te miri ce... dar de ce sa te miri ca se hraneste cu nimic :))) Nimicii (oare o fi mai bine nimicurii?) dar sa nu divagam. Vom spune nimicii din economie de spatiu... nu ne costa nimic, dar nici nu vrem sa platim nimic... Deci, nimicii sunt de mai multe specii: nimicul blanos, cunoscut mai ales pe la casele de "gospodari" e un nimic remarcabil. E folosit pentru: n-am chef sa fac nimic;, ce-ai facut azi: nimic. Prin definitie el e soporific, tragand teribil la somn (hehe, uite un nume potrivit pentru Tomi... poate i-l sugerez Danei:)). Pentru ca e atat de la indemana, are si conditii minunate pentru inmultit. Cu toate eforturile specialistilor, inca nu se stie cum are loc acest proces uluitor prin eficacitate (mmmm, sa fie eficienta? ah, domnul Zamfir, nu renuntati, viiiiiiiiiin) sau daca nu e cumva doar o atractie magnetica intre reprezentantii speciei, care tind sa se adune in...na, da' cum le spune? Hoarde de nimici? Turme? Cete? Nimicarnite? A, nu, ca asa se spune la noi la tara celor mici de statura. Ei, dar nu te uita la mine, ca ma infurii...
Cu toate ca nimicul blanos este o creatura fascinanta, nu pot vorbi doar despre el. Ar fi trebuit sa spun: "despre nimicul blanos"... asa ca nu pot. Varul lui, nimicul cu coada scurta (mai usor cunoscut sub numele "nimicul oral" ) are ascendenta nobiliara. (ssst, dar ruda lui e cea cu...picioare scurte...). el se gaseste... ups, se pare ca pentru moment, chiar nu mai am nimic de spus :)))

as vrea sa fiu copac

As vrea sa fiu copac...
Si-as vrea sa cresc langa fereastra ta.
Te-as auzi, si-n taina te-as privi intreaga zi.
M-as apuca si iarna sa-nfloresc, ca sa te bucur.
Pasarile cele mai mandre si-ar face cuib pe creanga mea
Si noptile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe frunze, ti le-as da...
Spre toamna, m-as juca, zvarlindu-ti mere
Si foi de aur rosu prin odaie
Cu-a ramurilor tanara putere ti-as apara obloanele de ploaie...

Si cine stie, poate ca-ntr-o seara
De primavara, cand va fi si luna
Va trece prin gradin-o zana buna
Facandu-ma femeie sa fiu iara.

Si-atuncea, sprijinandu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze si pamant
Cu parul inca doldora de vant
Cu roua si cu luna pe obraz
Eu ti-as sari-n odaie
Si senina, uitand de-atata vreme sa vorbesc
Cu cate-un cuib in fiecare mana
Intinsa, as incepe sa zambesc.