scrie, mai, ca se termina luna :))

Pai da, chiar asa... se termina luna... O luna de cand? O luna asa, arbitrar si general. O luna de cand licenta, ca eveniment major, a stat in toate felurile posibile si aproape in toate cazurile, pe primul loc. In aproape toate... Pentru ca e si o luna de cand mami e in spital. Nu cred ca-mi va lipsi aceasta luna. Nu, sigur nu... Sau poate cand voi avea una mai proasta :).
Mi se pare absurd... acum mi se pare absurd si recunosc,imposibil. Nu, n-a stat pe primul loc, am pus-o acolo de teama. De teama ca fiecare zi va insemna inca o zi in care ma gandesc ca nu vreau sa fiu aici... ca vreau sa fiu acolo, langa mami. E poate patetic, dar ma gandeam ca nu vreau decat sa fiu langa ea, sa stau undeva ghemuita pe podea si s-o privesc. Sa ma asigur ca e acolo. M-am simtit neputincioasa... inutila. Nu puteam sa fac nimic pentru ea si nici nu aveam curajul sa recunosc asta: ca sunt neputincioasa. Ca sunt momente in care nu poti face pentru cineva la care tii cu adevarat nimic.
Da, asa e... Suntem singuri. Cu atat mai singuri cand nu putem fi langa altii... Aud si acum vocea ei mica, asa cum n-am auzit-o niciodata, voce de rac mandru care se recunoaste invins: "as vrea atat de mult sa te vad...". Asta a spus-o azi si mi-am dorit sa pot pur si simplu sa nu ma mai gandesc la nimic si sa plec. Dar sunt atatea care te tin...
Cat de puerila mi se pare teama, emotia in asteptarea notei... in conditiile astea. Si ce daca n-am facut ce speram sa fac? O simpla nota, un examen ca toate celelalte... o nimica toata care poate sa nu insemne nimic. Cat facem pentru noi si cat pentru altii... de fapt pentru imaginile noastre din mintea lor.
So, what? Ce daca nu sunt desteapta la un moment dat? De ce ar trebui sa fiu? Cu adevarat, dar cu adevarat, dincolo de multe, chiar nu-mi pasa... Nu e nimic fata de ceea ce pot sa fiu, de ceea ce pot sa fac. Cateodata ajung sa complic lucrurile si sa nu vreau sa le explic, cateodata ma gandesc prea mult la prea multe si-mi pasa prea mult de prea multe... sau de prea multi :)) Cu toate astea, stiu prea bine ca pot sa o fac... in general.
Si totusi, sunt atat de obosita... iar lucrurile isi pierd contururile si sensul. De fapt, intr-un fel se termina si anul... Un an ciudat, de trazitie, nelinistit si, cred ca trist. E de vina si varsta...
Nuuu... care varsta? Cand ma port ca un copil? Da, cred ca o fac. Stiu si de ce. Pentru ca asa sunt, pentru ca asa pot sa fiu... pentru ca pot sa ma bucur de o piatra alba sau de o floare de langa un morman de gunoi ca si cum ar fi prima floare pe care o vad ... prima piatra alba. Nici nu vreau sa pierd bucuria din fata firelor de iarba, a unui nor de forma ciudata sau fascinatia pentru un paianjen mic, minuscul dar perfect, urcand pe degetul meu. Nu vreau sa incetez sa cred in frumusetea oamenilor... si ai nevoie de o minte de copil pentru asta. Da, par superficiala, par neserioasa si mai stiu eu cum, poate taioasa si ironica.
Si uneori e greu. Mda, asta e o reflectie amara... Mai ales pentru ca joi :) e ziua in care n-as fi vrut sa fiu singura... in nici un caz joi... dar voi fi si nu mai conteaza... Si nu vreau sa vorbesc despre oameni... Poate doar despre unul. Val. Am vorbit foarte mult cu ea in ultima saptamana, dar nu ma pot gandi decat la cat mi-a lipsit. Prezenta ei face lucrurile mai simple... pot chiar sa nu-i vorbesc, sa nu-i explic, pentru ca ma stie... pentru ca o stiu... pentru ca putem sa gandim impreuna. Atat... doar atat... mai e o saptamana... doar atat. Si restul e tacere...