Putina filo :)

"J'ai en quelque façon premièrement en moi la notion de l'infini que du fini, c'est-à-dire de Dieu que de moi-meme... l'idée de Dieu est en moi comme la marque meme de l'auteur sur son ouvrage, marque qui assure la ressemblance de l'un à l'autre"

R. Descartes

Longvic

So.....
Totul e bine, da...
Ieri am fost la Longvic. In planul initial pentru ziua de ieri figura altceva. Nu s-a putut, nu din cauza mea, din cauza vremurilor... a moralei and so on. Sunt calma, sigur. Nu ma enervez, doar plutesc... asa detasata cum par :))
In mijlocul acestei mari de calm, s-a ridicat brusc o coloana de fum. Luase fiinta prin iesire pe nari, concomitent cu focurile puse la baza urechilor. O maaaaare de calm...
Mi-am luat marea la plimbare. Departe de civilizatie... spre periferie. Campusul e aproape de iesirea din oras, care se poarta ca o mimoza: daca n-o tii tot timpul sub observatii, ai scapat-o. Am trecut pe langa cimitir. No funny feelings, ceva foarte comun. Multe flori, garduri inalte si braduti. Nu e la fel de intens ca un cimitir ortodox. Sau poate asa mi se pare mie...
Oricum, am constatat curand ca pierdusem din vedere limita de "mimozitate" si eram afara din oras. Undeva la cateva sute de metri in fata se vedea indicatorul de intrare, dar nu ma preocupa problema, din moment ce parea sa fie oki. Bine zis parea, pentru ca o cotitura m-a adus in parcul de rulote de langa oras. Nu stiu de ce am tresarit, nu era nimic spectaculos, dar instinctul isi facuse datoria. Curand mi-a aratat ca avea dreptate, cand au inceput comentariile si incercarile de abordare. God! Mi-am dat seama ca am mers prea departe si la propriu si la figurat, dar singurul lucru pe care il puteam face era sa merg mai departe, impasibila. Asa am ajuns in Longvic :))unul dintre satele-satelit ale Dijonului, cel in care se afla si aeroportul. Ei, da! Aeroportul... Pana la urma, nu a fost a waste of time, pentru ca am vazut foarte multe avioane. Intentionam sa ajung mai aproape, dar m-a oprit din nou insistenta a doi motociclisti si a unui sofer. Si totusi, eram in interiorul unei localitati! Nu stiu ce era in aer, dar nervii mei nu rezistau la asa ceva. In loc de aeroport, am trecut pe langa parc... Nu l-am vizitat, era deja prea mult timp de cand eram plecata si stiam ca mai am foarte mult pana acasa, asa ca am traversat satucul si am continuat spre oras. In zona respectiva nu era decat o portiune de o suta de metri intre oras si Longvic, asa ca nu mi-a luat foarte mult.
Inapoi la civilizatie! Ma mai calmasem, iar strada aleasa m-a dus in fara bisericii St. Paul (e o poza intr-un post trecut). Langa piatra dijoneza (cu striatii colorate), atmosfera de langa o biserica, desi nu e "de care imi trebuie mie" a definitivat opera de "turnat ulei pe valuri"...
E vineri... ultima zi de vacanta si de luni trebuie sa rezolvam problemele legate de credite si restul. Daca vom alege cursurile, timpul va colapsa prin pliere asupra siesi. Nu stiu daca va putea fi resuscitat in scopuri internaute, dar "toate la timpul lor".
Sunt o mare de calm...

My story of a life

Nu stiu de ce am dintr-o data impresia ca viata mea a devenit un fel de poveste pe care o exhib aici, de dragul... nu stiu nici eu de dragul cui sau a ce. Poate ca uneori ma aflu in cautare de ceva de facut si vorbesc frumos, sau mai putin frumos, asa cum imi reuseste, despre ce mi se intampla sau nu mi se intampla, sau cred ca mi se intampla... sau mi se pare ca mi se intampla. Este un soi de iluzie ca as comunica, uneori doar cu mine, alteori si cu altii, dar pe care o intretin cu bunavointa... Presupun ca este bine asa, cu "dozare controlata", nici prea, prea; nici foarte, foarte... Un pic de tristete, ca nu da bine sa par mereu vesela, dar si un pic de veselie, sa nu cred nici eu ca sunt cu adevarat trista. Doza dubla de optimism, poate cineva ma crede deprimata si pastrarea mereu in minte a consemnului "sa vorbesti despre tine". E un soi de fotoliu in care lumea, in sensul larg al cuvantului este psihiatrul etern, nu neaparat interesat, dar prezent oricum, ca raspuns al cenzurii din propria minte.
Chiar daca stiu ca este un soi de iluzie, presupun ca o voi perpetua. Sau nu... ramane de vazut. Hm, ziarul de dimineata... Desigur ca poate fi de vina pentru aceasta stare o replica auzita de curand, ceva legat de inutilitatea altui tip de comunicare din moment de exista blogul. "Pot sa stiu mereu ce faci..." Cat e de adevarat asta? Reprezinta posturile mele ceea ce fac? In totalitate? Asta sunt eu? O poveste pe care o pot citi daca am chef si, daca nu am, o pot lasa acolo sa se desfasoare la fel? Da, e o iluzie, iar daca voi consimti in continuare la ea va fi probabil pentru ca uneori e mai simplu asa... Nu pentru mine, nu intr-adevar...
Asadar, pentru partea discursiva a fiintei mele. Totul e o optiune. Take your pick...

Very late Valentine

Azi, 22 februarie... O luna si 8 zile de cand sunt aici. Sau cam asa ceva, cred ca o perioada n-as putea spune ca eram tocmai aici, ci pierduta pe drum undeva intre aici si acolo... Dar s-a implinit o luna pe 14 feb :)) Funny, ha!
Doar rasfoirea posturilor mi-a adus aminte de inimioare, indragostiti and so on. N-am sarbatorit niciodata Valentine, din varii motive si convingeri, dar si pentru ca dragostea mi se pare atat de "nefireasca" si minunata incat ar trebui sarbatorita in fiecare zi, in mii de feluri. Romantica incurabila, poate...
Revenind la acea zi, cred ca era cea in care, dupa noptile nedormite, am terminat lucrarea, fix in deadline, dar am ratat finalul pentru ca Simona a uitat sa faca o pagina... Ironic, nu? Just my favourite thing... Am ridicat din umeri si am compus mental un mail de scuze pentru profesor. Eh, shit happens... Apoi am ramas doua ore de vorba pentru a-i usura constiinta, vorbind despre subiectul ei preferat ;) Si totusi nu si-a adus nici ea aminte de vestita sarbatoare roz (yuk! i hate pink!). Dragul ei a fost nevoit sa "apara" cu surpriza o zi mai tarziu, pentru ca stresul lucrarii nu facea minuni pentru starea ei de spirit.
Asadar, sarbatoare trecuta cu vederea... Nici o pierdere, de altfel. De cei dragi imi aduc aminte oricum, iar special Valentine, nu exista :)) Un lucru bun, as putea spune (nu din categoria "vulpea cand nu ajunge la struguri...") ci mai degraba "e bine cand n-ai ce sa regreti" sau "hai sa gasim ceva pozitiv chiar in cele mai neasteptate locuri, de ce sa ne spargem capul cu atatea probleme?"
Si asa e... Fantomele mele sunt mute these days si, anyway "is getting so FKG creepy nursing that ghost of a chance... " (cutie de chibrituri no 20)

M-am trezit zilele trecute ca ma gandesc la ceva despre care voiam sa vorbesc, incepusem deja intr-un mail sa zic vreo cateva cuvinte despre asta, dar initiativa mea s-a blocat momentan cand am descoperit ca altcineva scrisese deja despre acelasi lucru, intr-un post chiar foarte recent... Poate ca oarecum la fel, poate ca nu. In definitiv, suntem rezultatele istorie noastre. Unde sunt acasa? Pretutindeni si nicaieri, ascultand cu ochii inchisi bataile inimii din atat de multele locuri in care s-a impartit. Impartit spun? Nu, voiam sa spun multiplicat :)) In atatia oameni, si locuri, imagini si sunete... Peste tot, de pe carari de munte sau varf de deal, pana pe aleile intunecate din Cismigiu...
Acasa... in cele din urma poate fi oriunde... Oamenii sunt cei care conteaza, care te pot face la fel de usor sa te simti acasa sau un "musafir nepoftit" chiar in propria viata...

Cat de surprinzatori pot sa fie oamenii! Nu poti spune niciodata ca stii ce vor sau cum ar fi mai bine sa te raportezi la ei. Ma uitam zilele astea la mailuri, bipuri... Hm, cat de diferit de cum era acasa... fascinant...
So, asta e postul meu despre Valentine? Nu trebuie sa-mi spuna altcineva, stiu si eu: "get a life!" :))

Vacanta... hm

Pare ciudat sa leg vacanta de hm... ("ganditorul hm", dupa cum spune Sylvie), dar e stresant sa la gandesc la... cum era? 11 cursuri si 22 de examene. Degeaba spun ca n-are sens sa ma gandesc acum, nu se poate sa uit... M-am saturat de tusit, dar acum constat ca iesitul imi face bine, pentru ca aici in sala majoritatea tusesc. Este un nou limbaj international, de la galben, negru si alte culori... pana la roman. Cea mai "pronuntata culoare".
De ce sunt atat de multi romani la Dijon? Ma depaseste. De la incantarea primelor zile in care descopereai un conational, acum a devenit aproape o teama. Cand te prind, te inglobeaza intr-un soi de chestie care nu are ca baza decat nationalitatea, se autoinvita la tine si iti cer tot felul de favoruri... Nu e neasteptat, dar uneori exagereaza... Sau asa mi se pare mie, despre care se poate spune ca sunt "pretentioasa"? Nu, nu e doar parerea mea, pentru ca si Simona crede acelasi lucru. Iti vine sa te rastesti la ei sa se mai calmeze :))...
Dar... o discutie cu cineva drag face intotdeauna minuni. Tocmai am incheiat o "trancaneala" pe msgr despre cum se poate "gusta" un muschetar autohton, proaspat, proaspat si dispunand de cea mai uluitoare pereche de ochi albastri ever. Sugestiile au fost extremely funny, incepand de la "du-te si spune-i ca vrei sa faci o poza cu el... ca da bine la cv :)) pana la "poarta-l impotriva racelii" (sarind peste cele interzise cardiacilor :D). Haha!
Ar putea fi multe de spus, dupa cum se poate si tacea plin de subintelesuri. Dar... pentru azi imi rezerv hohotul de ras provocat de comentatul muschetarului prea frumos ;) si un zambet larg pentru cei dragi de acasa.

Din categoria solutii :))

Nouvelles... mai ales despre oras

Mi-am dorit sa pastrez cat mai aproape de realitate posturile, pentru a face o "fotografie" a ce a insemnat sa fiu aici. Fiecare lucru placut, neplacut, important, vesel sau trist.
Ieri as fi avut multe de spus, poate prea multe, cu inceputul cursurilor and all, dar n-am avut chef. Am inceput sa scriu si m-am enervat. Nu vreau sa-si piarda sensul, iar cateodata se intampla asta, fara sa vreau.
Asadar, ieri n-am avut chef sa scriu. Ieri n-am avut chef de nimic. Ma doare gatul si nu sunt foarte "in the mood", dar azi a fost o zi intr-adevar plina cu informatii pe care nu vreau sa le pierd.
Am facut vizita ghidata a orasului care, chiar daca are o vreme insuportabil de instabila, cu soare, vant, ploaie si nu mai stiu ce in nici macar doua ore, merita osteneala.
Lucruri importante si interesante: protectoarea orasului este "Fecioara Neagra", care locuieste in Notre-Dame si este o statuie extrem de veche a Fecioarei Maria, din lemn. Ei i se atribuie cateva victorii importante asupra "cotropitorilor", daca pot sa spun asa, inclusiv iesirea din cel de-al doilea razboi mondial intr-o stare buna. Dar, simbolul orasului este de fapt "la chouette", bufnita cu pricina, dupa cum se poate vedea. Ea este plasata, ca o ciudatenie, pe zidul aceleiasi Notre-Dame, si este foarte uzata, pentru ca este in acelasi timp talismanul, adica "porte-bonheur-ul" locuitorilor. Alaturarea este uluitoare intre o biserica si un astfel de simbol.

De fapt, e foarte funny sa-i vezi, pentru ca obiceiul local este sa mangaie statuia (oricum, nu mai e statuie, ca e foarte uzata si cred ca ar trebui sa precizez ca este de marimea unei palme) cu mana stanga. Pentru noroc. Nimeni nu trecea pe acolo fara sa nu faca acest gest. Dragut, n-as fi crezut ca sunt superstitiosi :)
Apoi, am descoperit zidurile castrului roman... Dijon este construit in anii 300 in interiorul unui castru roman, Divio pe nume (adia acum inteleg de ce reteaua de transport in comun a orasului se numeste "Divia" :D). Zidurile castrului sunt vizibile, mai ales daca urmezi traseul celor mai importante locuri de vazut. Pentru ca au gandit o chestie care sa-i ajute pe turisti: au numerotat locurile foarte importante din zona centrala si au facut un traseu din sageti (care se poate regasi pe ghidurile turistice). Unde se gaseste monumentul, pe pavaj este pusa o placa pe care este desenata bufnita, simbolul orasului. Si in interiorul sagetilor este pusa, din doua in doua, o bufnita. Amuzant...
Datorita foarte multelor biserici, incepand din epoca medievala orasul a primit numele "ville aux
cent clochers". Mai sunt si alte biserici, cum ar fi Saint-Jean:

Partea medievala a orasului este uluitoare, cu casele cu lemn si motive sculptate, cu pavajul din pietre si toate acele detalii: undeva, cred ca pe strada de mai sus, sau pe una paralela cu ea, pe una dintre barnele de lemn transversale sunt sculpturi mici, care descriu toate meseriile existente in acea perioada. La tot pasul, daca ridici privirea, poti vedea o sculptura, un motiv pe un zid. E atat de bogat din punct de vedere vizual... un adevarat festin.
Dar... cam atat pentru moment. Refuz sa ma gandesc prea mult la anumite probleme, sper ca vor avea bunatatea sa go away sau sa se rezolve.
Se pare ca ma plang? Nu, exista lucruri frumoase, foarte frumoase dar si neajunsuri. Dar nu e asta modul in care functioneaza totul? Ramane sa rezolv ce trebuie rezolvat, sa invat sa traiesc si cu ce nu poate fi si, mai ales, sa ma bucur de ce e bine, frumos si asa mai departe...
Poate ca e mult mai simplu decat pare ;)

Noaptea patru... alba, alba, dupa cum spuneam. Cadru special, din punct de vedere al vremii. Ceata! Multa, multa ceata. Peste tot o ceata foarte deasa, potrivita sunt sigura cu starea mea de spirit, nu foarte incantata... cateva probleme, cred :). Stiu ca am mai vorbit despre ceata din Dijon cu alta ocazie, in seara in care am "detinut" pentru prima oara "orasul meu pustiu". Dar era un alt fel de ceata, o ceata timida, tematoare, care se indeparta de tine cu fiecare pas. Chiar daca parea sa-ti acopere tot si toate, cand te apropiai se retragea...
Dar, ultima data, in noaptea patru (adica nu noaptea trecuta, cea de dinaintea ei... 13 spre 14... trebuie sa retin. Era prima mea noapte alba in Franta :D), ceata a fost altfel. Mult mai primitoare, de-a dreptul dragastoasa, lipindu-se de fiecare gest. Pana si mana pe care am ridicat-o in dreptul ochilor parea sa pastreze o umbra, lasand un fel de dara in aer. Parea ca se agata si de cuvintele mele, care imi sunau si mie infundat. O ceata profunda, profunda... adevarata anestezie. Noaptea se prelungea si ea in dimineata, dar cu incetineala, parca tarandu-se.

ceva realitate: Am terminat cu ce aveam de facut undeva spre sapte, opt dimineata. Nu era cazul sa mai dorm, asa ca am ramas sa privesc cum se pierde noaptea in zi, poate cu regret. Hm... statusem o zi intreaga la sala de calculatoare (10- 22) unde n-au voie sa mananci, sa bei sau sa faci altceva dacat sa lucrezi. Nice! La 9 se deschidea din nou sala de calculatoare si trebuia sa termin de scris lucrarea, tinand cont de mai multe aspecte: calculatorul se inchide singur o data la o ora, adica "sesiunea ta" se inchide. Pentru a relua ce ai de facut, trebuie sa dai login again si sa deschizi iara documentele... asta daca n-ai uitat cumva sa le salvezi. O data la fiecare ora........

Cand se termina si concentrarea, fara sa mai ai timp sa te odihnesti, stiind ca va trebui sa petreci din nou zece ore la scris... nu pot sa spun cat de aproape este depresia. Depresie? Not really, o stare de melancolie cumplita, cand timpul pare sa fie altceva, iar tu altundeva. Nu e atat de rau, dar te pocneste tristetea. Dar ce zic eu.. voiam sa spun ca ma pocneste tristetea :)))) Nici nu mi-am dat seama cand m-am scos din actiune. Dar... totul mi se intampla mie, de fapt :D
Curand a trebuit sa ma ridic, sa ma imbrac, sa-mi beau cafeaua si sa plec. Afara, inca un rest de ceata, aratand altfel in lumina zilei, si un oras dansator. Daaaa. Ridica incet in picior, apoi altul. Se legana intr-un ritm oarecum cunoscut, dar pe care il stiam de undeva. Era ritmul pasilor mei...
Ce frumos! Un oras dansator!

De la noaptea doi...

Postul de ieri a fost curmat in plin avant, la noaptea doi, dar nici acum nu am prea mult timp.
Cu toate astea, ma voi stradui sa adaug daca nu tot, cel putin o oarece parte din poveste.
Asadar, de la noaptea doi.
Ninge....
Cei mai interesanti fulgi de nea ever. Imi aduceau aminte de copilarie, de clipa in care am descoperit cat este de frumos un fulg, cu razele lui perfecte si simetria de nezdruncinat... decat de caldura palmei mele. Ieseam seara si ma uitam la lumina becului, asezata pe sanie, la toti acei pe care lumina cadea corect... Minunat.
Cei din acea seara au fost cei mai mari fulgi cristalizati si tinand la propria individualitate pe care i-am vazut. Erau atat de mari, incat stratul de zapada parea colturos. Nici nu se lipeau. Iar felinarele de pe strada imi faceau placerea sa atinga cat mai multi. Stau la 5 minute de Simona, cel mult... Dar am plecat de la ea pe la doua si jumatate si am ajuns acasa pe la trei si ceva. Pur si simplu am stat sa ma uit la fulgi :)

Noaptea trei
Ninge din nou. Sunt atat de diferiti fulgii in aceasta noapte! Sunt foarte prietenosi, foarte uniti unii de altii, incat par aproape bulgari de zapada, nu fulgi. Se aud cand cad, e un zgomot infundat. In cateva minute sunt un adevarat om de zapada, pentru ca ei nu fac deosebiri si continua procesul de bonding inceput la inaltime......

Noaptea patru... urmeaza. E cea mai lunga si e alba, alba... Pentru ea, postul urmator.

Despre orasul in care fiecare noapte e altfel...

Noaptea dijoneza... o specie foarte interesanta de noapte. Relatia noastra s-a strans considerabil in ultimele zile... pai asa ar trebui sa le zic, chiar daca logic ar fi nopti. Dar cum sa-i zici noapte cuiva care seamana cu o zi? Solutia ar fi sa-i spui "noapte dijoneza" :)
Deci, despre orasul in care...
Noptile nu sunt la fel. Nu voi intra in amanunte, sa povestesc de ce am strans relatia si cum... Dar... Se iau patru. Unitati de inregistrare, cunoscute sub numele de nopti.
Buuuuun...
Se iau ore... ore de somn pentru fiecare unitate de inregistrare. Si, 4+3+3+0=..........................
Nu egal, ci rezulta. O stransa legatura cu noaptea dijoneza :)))

Dar..............
Noaptea numarul unu. First in line. Meniu: frig, luna mare, inconjurata nu de unul, nu de doua... ci fix de trei halouri. Sa fi fost ora de vina..... Nu stiu :) Stele multe, multe. Iarba scanteia, acoperita cu cristale stralucitoare de gheata. Pe strada, nimeni. Era din nou orasul meu pustiu, ca mai demult, orasul cu ceata. Eu scartaiam. Bine, iarba scaraia si eu cu ea. A, mai era o pisica. Am intrebat-o una, doua, dar nu te poti intelege cu o pisica obisnuita sa spuna "miaou!". Val, daca treci prin zona, zi-mi, te rog. Cainii latra aici cu H aspirat? Nu poc sa-mi dau seama deloc...

Noaptea numarul doi. Ninge.

Rue de Mirande :)

De fapt, poza e facuta de curand, nu credeti data maaare, mare si foarte mincinoasa. A fost facuta saptamana trecuta... personajul este o strada destul de mare care duce in centre ville. Se numeste Mirande si trece pe langa facultate.
De fiecare data cand ma duc in centre ville, ne intalnim. Ea nu se poate abtine :))


Asadar, rue de Mirande.........

Creed

"My Sacrifice"

Hello my friend, we meet again
It's been awhile, where should we begin?
Feels like forever
Within my heart are memories
Of perfect love that you gave to me
Oh, I remember

When you are with me, I'm free
I'm careless, I believe
Above all the others we'll fly
This brings tears to my eyes
My sacrifice

We've seen our share of ups and downs
Oh how quickly life can turn around
In an instant
It feels so good to reunite
Within yourself and within your mind
Let's find peace there

When you are with me, I'm free
I'm careless, I believe
Above all the others we'll fly
This brings tears to my eyes
My sacrifice

I just want to say hello again
I just want to say hello again

When you are with me I'm free
I'm careless, I believe
Above all the others we'll fly
This brings tears to my eyes
Cause when you are with me I am free
I'm careless, I believe
Above all the others we'll fly
This brings tears to my eyes
My sacrifice, My sacrifice

I just want to say hello again
I just want to say hello again

My sacrifice.

Bine... sunt la leapsa :)

Hm, poftim :P... Eh, Rainforest, nu te pot ameninta cu nimic in genul clasic (adica stabilit de clasicii in viata) dar... cred ca te voi ataca la vara cu mustar :))

Patru joburi pe care le-am avut:

- invatatoare... ei da :))
- bibliotecara ( cate carti, cate carti, cate carti.................)
- nu stiu daca e tocmai corect, dar e ceva de genul "cercetator- analist monitorizare TV"
- operator de teren cercetari cantitative si calitative (cea mai interesanta experienta in Medias, unde cred ca am facut aproape tot ce inseamna cercetare in domeniul social... vorbeam zilnic doua ore cu 4, 5 familii. De orice fel)

Patru filme care mi-au placut:

-Lord of the Rings... desigur
-Pottericii... first things first, adica imi amintesc zambind de ele
-City of angels
-Immortel

Patru mancaruri preferate:

- lasagna (am mancat prima oara in Germania... funny)
-tiramisu
-chestii cu branza si lapte... mai multe
-stafide... iubesc stafidele :)

Patru carti preferate:

-"Pride and prejudice", Jane Austen
-"Lord oh the rings" si "Silmarillion" J.R.R. Tolkien si Pottericii (toti, dragii de ei :P)
-"Numele trandafirului", Umberto Eco ( si "Pendului lui Foucault")
-"Vorbitor in numele mortilor", Orson Scott Card

Patru locuri unde mi-ar placea sa fiu in momentul asta:

- aici (Dijon, France....)
- acolo (Bucuresti, Romania :))))
- la munte, desigur... cu sau fara ;)
- undeva unde n-am fost niciodata (nu spun unde...)

Patru locuri unde am locuit:

-Barca, Dolj... cea mai mare parte din timp si rareori la bunici, mai ales vara (Targu Frumos, Iasi..
- Craiova (pentru cinci ani... eh, liceul)
-Bucuresti, in: Drumul Gazarului (1 an), Grozavesti (3 ani), Piata Sudului (cateva luni)
- Aachen, Germania (2 luni) si Dijon, Franta (aproape o luna, dar mai urmeaza patru)

Patru emisiuni preferate:

-muuuulte de pe Discovery si de pe National Geographic (eh, dar n-am mai fost de mult acasa)
-iubesc AXN :D, emisiunile si serialele (nu chiar pe toate, dar...)
-Pimp my ride :))))
- daca avem voie seriale, Stargate (SG 1 si Atlantis)

Patru site-uri pe care le vizitez zilnic (not really):

-yahohohoh... si gmail
-bloggerul si bloagele lui
-meebo (sau e-messenger :D)+ myx
-site-ul facultatii :( (www.u-bourgogne.fr)

Si din ciclul da mai departe...

- Simonne
- unul care sta sa se nasca
-vreo idee, cineva? pls
-poate conving pe vreunul

Quote

Humans live best when each has his place to stand, when each knows where he belongs in the scheme of things and what he may achieve.
Destroy the place, and you will destroy the person

Un soi de primavara :)

Sunt langa geam. Asta e caracteristica definitorie a acestei sali: geamuri foarte mari, care iti deschid perspectiva pentru cladirile futuriste din jur (nu stiu cum se explica preferinta pentru pietre... niste bolovani mari sunt imprastiati peste tot in campus, la doi pasi de cladiri din geamuri fumurii cu mult metal...) Afara e un soi de primavara inselatoare, care nu stie prea bine ce vrea, nici de la ea, nici de la noi. Dar isi face datoria, alergand niste nori prin fata soarelui. Cam capricioasa, dar arata a primavara. N-am iesit sa vad si daca miroase a primavara, sa pot declara ca este...
Ce legatura are primavara? Nici una, pentru ca desigur nu va vrea sa vina. Nu asa de repede, oricum. Vorbeam despre primavara pentru a destinde un pic atmosfera. De ce are nevoie de asta? Hm, se pare ca ultimele mele reflectii au speriat... De fapt, nu neaparat speriat, ci mai degraba ingrijorat niste persoane. Intr-un fel, asta este un risc pe care ti-l asumi in clipa in care scrii sau cand oferi informatia spre citire. Stiu de ce s-a intamplat asta, la fel ca in povestea cu "stii" si "cunosti", dar asa e... Indemnul initial "Sa scrii despre tine" cred ca ramane valabil. De fapt, este clar ca interpretam informatiile in functie de ceea ce stim sau credem ca stim. In functie de noi...
In unele interpretari despre teama din posturile mele, am fost vazuta ca deprimata, speriata sau abatandu-ma pe cai pe care n-ar trebui sa ma abat :D. Pentru acei nelinistiti, un zambet :). Don't worry, sunt ok... Really :) Conteaza preocuparea si multumesc pentru ea si nu spun asta doar asa... Cred ca stiti mai bine.
Remember: exista un timp pentru toate...

Tot despre ea...

Pot sa descopar undeva in trecutul sau poate chiar in prezentul meu, destul ocazii in care teama a facut altceva din mine. O fiinta nesigura, nedreapta... orgolioasa poate. Care alege sa nu creada in ceva sau mai ales in cineva de teama ca la un moment dat va fi dezamagita, ca se va obisnui sa creada si sa primeasca si, in clipa in care se va descoperi "abandonata", totul nu va mai avea nici un sens.
Dar... si sunt atatia "dar"...
Sa primesti nu inseamna asa cum invata "morala la pachet" sa fii egoist. Pentru ca oricine are nevoie sa primeasca ceea ce vrei sa-i dai, dar in acelasi timp are si nevoia sa ofere. E la fel de fireasca si plina de sensuri profunde si deschiderea spre ceea ce iti ofera cei din jur. Ceea ce au de oferit este pretios, pentru ca este o parte din ei. Refuzul de a primi, doar pentru ca iti repeti mereu ca nu ai nevoie, este o sabie cu doua taisuri. Vorbesc, desigur, despre adevaratul "a oferi", facut din toata inima, cu toata dragostea si deschiderea. De fapt, este o lipsa de incredere in propria persoana si in capacitatea de a fi "egal cu tine insuti", indiferent de ce ai primi sau oferi. In cele din urma, nu depinde decat in mica masura de persoana care iti ofera ceva. Uneori constati ca este mai usor sa primesti de la cei dragi, poate si pentru ca ai incredere in ei ca vor fi acolo, sau sunt atat de "dragi", incat fac deja parte din tine. Si astfel poti constata ca, paradoxal, cei pe care ii iubesti primesc povara marii responsabilitati de a da. Pentru ca nu poti primi decat de la ei...

Nu, calculul nu se face asa cum il fac eu acum... Si nici macar nu este calcul. Este o stare si de aceea de cele mai multe ori spui: nu pot sa accept asa ceva. Nu pot, simt ca nu pot... In plus, logica vietii ajunge foarte repede "comerciala": dau, primesc. Primesc, dau. Nu raman dator, nu accept datorii. Cerere si oferta, ca pe libera piata... Absurditatea acestei logici nu pare pusa sub semnul intrebarii, dupa cum nu cred ca am pus-o nici eu. Pana acum. Exista undeva in America ocomunitate tribala care traieste inca pe aceste baze. Sunt mai multe triburi, specializate fiecare intr-o anumita activitate. Specializarea este atat de mare, incat nu pot fi independente pentru ca au nevoie de produsele celorlalte triburi, dar traditia nu accepta instaurarea a ceea ce numim comert, ci functionarea doar pe baza darului. Intre acele triburi exista desigur si o ierarhie, iar influenta cea mai mare o are tribul care le depaseste in "generozitate" pe celelalte. Asadar, fiecare trib duce in dar produsele proprii triburilor vecine. Cand schimburile reciproce iau sfarsit, fiecare trib are, in teorie, tot ce ii este necesar pentru a trai. In practica, are foarte multe lucruri inutile si extrem de putin din propria productie. Lupta cea mai mare este sa ofere mai mult decat a primit. Devine o spirala fara sfarsit si fara sens...
Asa pare sa fie uneori rationamentul cadourilor: am primit un cadou, ofer unul de valoare ceva mai mare. Cel care il primeste, va oferi cu ocazia urmatoare si el un cadou de valoare mai mare and so on. Din fericire, suntem constienti de aceasta reactie ilogica si iesim din cercul vicios...

E adevarat ca oamenii ii admira pe cei care par sa nu aiba nevoie de nimic, sa fie suficienti pentru propria persoana, dar este o iluzie. Nu se justifica decat intr-un anumit sens... despre care nu voi vorbi, pentru ca inca ascult...
Nici nu-mi dau seama cand am fost conditionata sa cred ca "a primi" inseamna "a depinde". Poate ca nici nu conteaza asta, nefiind doar singura justificare de acolo din interior, care te indeamna mereu sa refuzi, fara sa-ti spuna de ce. Poate ca este la fel de puternica si ideea orgoliului, care se adauga temei de a fi vulnerabil.
Din nou, teama... Si nu doar de atat si nu doar de acum. Un alt "dar...": sa traiesti intr-un turn de sticla, care sa te apere mereu de lume, de a simti, e ca viata utopica intr-un cort antiseptic. E doar iluzia de siguranta, pentru ca nimic nu dureaza o vesnicie... o vesnicie umana.

Zilele trecute am avut sarcina sa demonstrez de ce e bine sa descoperi de unde vine o problema, chiar daca nu stii inca solutia. A fost una dintre cele mai dragute demonstratii ever, pentru ca persoana care voia de fapt sa fie convinsa si-a manifestat chiar zgomotos incantarea si, intr-un fel usurarea. Cred ca si discutia noastra de atunci m-a facut sa ma gandesc la teama, tocmai pentru ca se teme foarte mult de propria persoana. De propriile defecte, de propriile erori. De la fiecare persoana din jurul tau trebuie sa inveti ceva... iti mai aduci aminte, persoana inteleapta de la care a originat sfatul ;)? Si trebuie sa te privesti fara frica...
Frica este ca o profetie autorealizatoare, mereu acolo, pandind in umbra. Nu caut intentionat si nu vreau sa ma autoanalizez ca o psihanaliza absurda pe acelasi pacient. Dar azi, mai mult ca ieri, stiu de ce ma tem...

Exista un timp pentru toate...

Este foarte interesant ce ajungi sa te intrebi sau la ce sa te gandesti cand timpul incepe sa functioneze in alt fel decat erai obisnuit. Acasa spuneam mereu ca n-am timp nici sa respir, iar aici, chiar daca as putea sa spun acelasi lucru referitor la perioada din zi in care trebuie sa fac un anumit lucru, totusi nu simt c-as fi sincera daca as spune asta. Nu stiu de ce...
Chiar daca ma duc foarte tarziu la culcare, o fac in special pentru ca nu pot sa dorm. Nu la ora la care viata ingheata aici... exceptand cativa rebeli (eu unul dintre ei)...
Ma gandesc la acasa, la orice ar insemna acasa si ajung uneori sa ma intreb daca ma gandesc la ce ar trebui s-o fac. Apoi, ma intreb la ce ar trebui sa ma gandesc si cine stabileste ce trebuie si ce nu. Daca o fac eu, atunci n-am cum sa-mi spun ca gresesc, pentru ca n-am decat sa ma gandesc la ceea ce gandesc ca trebuie :)))
Eh, nu e chiar asa de complicat, dar uimirea ramane. Ma intreb daca este intr-adevar o realitate modul in care vad ceea ce reprezinta viata mea si care este inevitabil legat de casa, familie, prieteni... intr-un cuvant, acasa. Poate ca starea de calm, de claritate si... nu, nu pot spune siguranta, pentru ca stiu mai bine de atat. Sa raman la claritate. E ca un tablou; o pictura pe panza. Uneori asa vad totul. De prea aproape, urmele pensulei sunt vizibile; petele de culoare sunt prea mari sau vopseaua creaza umbre... De departe, e clar. E real, make sense si e frumos...
Nu stiu daca asa vad lucrurile si restul "plecatilor de acasa". Simona se plange ca a inceput sa-i fie dor... Cred ca se va intrista curand. Sa ma intreb daca nu am inima? :)) Nu cred, pentru ca ma gandesc cu drag la toti cei de acasa, chiar cu mai multa afectiune. Sa fie mai usor? Sa-i poti iubi pe toti ceva mai mult pentru ca nu sunt langa tine? Nu e logic, pentru ca in cazul meu intotdeauna a fost invers si dragostea a crescut mereu langa cei dragi. Ca si nevoia de a-i vedea din ce in ce mai des, din ce in ce mai mult. Nu cred in dragostea care creste departe, pentru ca pare sa fie cu totul si cu totul altceva si pare sa se indeparteze de cel de la care ar trebui sa se revendice.

Teama a fost tema postului trecut. De fapt doar o mica, mica particica. Cand am inceput sa ma gandesc la asta? Cred ca mult mai de mult. Cand am constatat ca teama, rationala sau irationala, tinde sa devina o constanta a vietii noastre, chiar daca suntem sau nu constienti de acest lucru. De multe ori se spune ca e un mecanism natural, care ne avertizeaza si are rolul de a ne proteja. Daca nu ne-ar fi teama... n-am fi vietuitoare, cred. Dar si aici exista o intrebare: cum se explica modul in care mecanismul asta, care ar trebui sa prezerve viata cu orice pret (instinctul de conservare, adica), da gres atat de lamentabil chiar in cazul animalelor. E bine cunoscuta teama care paralizeaza in fata pradatorului, in loc sa mobilizeze spre salvare... Ok, ok, poate ca totul are un sens. Si acel pradator are rostul lui, dar nu asta este problema.
Da, cred ca teama are rostul ei, dar de multe ori locuieste in noi chiar fara sa stim, asezandu-se confortabil la baza comportamentelor si reactiilor noastre. De multe ori o imbracam frumos in rationamente demne de toata lauda, pe care le credem si noi, dar care esueaza cand sunt puse intr-adevar in discutie.
Ma preocupa acest subiect, pentru ca singura si cea mai mare teama care ne defineste ca oameni (fiinte care gandesc, care cred si pretuiesc ceea ce depaseste timpul in ele si pentru ele) si poate fi justificata ca atare, lipseste de foarte multe ori. Atunci, de ce ne este teama?

Pentru a reflecta...

Am exact 7 minute la dispozitie :)) Ce pot face? Pot scrie sursa unor reflectii pe care le voiam transpuse aici, dar... vor urma.
Acum, doar sursa:

"I must not fear. Fear is the mind-killer. Fear is the little-death that brings total obliteration. I will face my fear. I will permit it to pass over me and through me. And, when it has gone past, I will turn the inner eye to see its path. Where the fear has gone, there will be nothing. Only I will remain..."

Frank Herbert

Inca o biserica...

Dupa St. Michel, este randul unui alt monument sa fie vazut. Bine, din nou nu este fotografia mea personala, dar sunt inca in cautarea unei modalitati de a descarca fotografiile, pentru ca nu se poate instala aici programul special pentru descarcarea pozelor de pe acel aparatel. Dar... asta nu inseamna ca voi renunta la ideea de a gasi o modalitate, pentru ca... ea trebuie sa existe. Sunt convinsa :)

Aceasta este Notre Dame, de Dijon, desigur. E foarte greu sa fie fotografiata in intregime din fata, pentru ca strada este foarte ingusta si ea foarte inalta. Este impresionanta, din nefericire nu se vad arcadele din fata, dar fotografia este cat poate sa fie de relevanta. Poate ca as reusi mai bine cu pozele mele, in incercarea de a prezenta nu doar ce se vede, ci si ce se simte, dar se pare ca trebuie sa fiu mai rabdatoare.

Despre ziua de ieri... pentru ca postul despre camera mea urma sa fie in imagini, numai ca... de ce aduc din nou aminte despre asta? Sa continuam cu ideea ca... ieri am intalnit-o pe coordonatoarea Erasmus. Cea care ar trebui sa "aiba grija de noi"; micii romani pierduti in tara mustarului. Tablou despre neputinta... cred ca este si aceasta o fata a problemei. Femeia care s-a dovedit a fi foarte amabila si care ne-a tinut doua ore la ea in birou (programul ei era de o ora, iar inaintea noastra a mai avut niste studente in vizita... si-a triplat programul lejer) era intr-un mare impas. Din ce ne-a povestit, serviciul Relatiilor Internationale a suferit anul asta (norocul nostru) o mare restructurare si schimbare. Iar cei nou veniti nu stiu nimic despre nimic. Asa se explica multe... Din ce povesteste doamna cu pricina, personalul universitatii se imparte in profesori&co plimbati deja in Romania, care sunt foarte impresionati, s-au scuturat de prejudecati si ii plac pe studentii romani din varii motive (sunt mai interesati, mai bine pregatiti, mai politicosi) si restul. Ideea de baza este sa ramai pe cat posibil la jumatatea mai mica :)) adica prima. E amuzant sa afli cum functioneaza chestiile "de sub": mai bine luati in plus un curs de la x... a, nu, pentru ca lui y, cu care faceti nush ce, nu-i place... si asa mai departe. Ea e un pic depasita, pentru ca inteleg ca nu s-a integrat cu adevarat niciodata, si se izoleaza intentionat, mai ales acum cu noii angajati. Nu poate face decat sesizari in scris, care trebuie luate in considerare pentru ca sunt in scris. Daca se duce acolo si vorbeste, nu poate face nimic. De fapt, nimeni nu asculta. Cu toata bunavointa, era practic neputincioasa. E un spectacol trist.

Dar... nimic pana acum despre vecinii mei? Ei, cum nimic? Francezii sunt politicosi, asta am spus de la inceput, cu toate ca nu are legatura cu cineva anume. Nu e "special treat", e doar politete. Obisnuita. Dar e ciudat pentru mine (parca ar fi la tara... comentariu avizat ;) si a fost foarte amuzant cand unul dintre vecini (fooaaarte dragut) mi-a strigat din capatul salii "bonjouur!" Eh, dragalasi vecinii... majoritatea vecini, rareori vecine ;) Astept din aceasta pricina sa aflu ca trebuie sa ma mut :)). Deci, acum urmeaza restul operatiunilor de convins profesori. Sa vina, suntem pregatiti.

Nu stiu cum mai stau lucrurile in Romania, dar aici, dupa ce intr-o dimineata ne-am trezit cu o promisiunea de primavara, cu mult soare si aer primavaratic (cum era cu mirosul de vara, draga rainforest?), s-a instalat confortabil un alt anotimp, neindentificat, dar in care e frig. Rau. Ma bucur de cele doua paturi ale mele, altfel as fi inghetat. Ce soarta trista pentru o, cum spune Fred "petite roumaine" singura intr-o tara straina. Dar asta e supriza: ea nu e niciodata singura. De ce oare?