Exista un timp pentru toate...

Este foarte interesant ce ajungi sa te intrebi sau la ce sa te gandesti cand timpul incepe sa functioneze in alt fel decat erai obisnuit. Acasa spuneam mereu ca n-am timp nici sa respir, iar aici, chiar daca as putea sa spun acelasi lucru referitor la perioada din zi in care trebuie sa fac un anumit lucru, totusi nu simt c-as fi sincera daca as spune asta. Nu stiu de ce...
Chiar daca ma duc foarte tarziu la culcare, o fac in special pentru ca nu pot sa dorm. Nu la ora la care viata ingheata aici... exceptand cativa rebeli (eu unul dintre ei)...
Ma gandesc la acasa, la orice ar insemna acasa si ajung uneori sa ma intreb daca ma gandesc la ce ar trebui s-o fac. Apoi, ma intreb la ce ar trebui sa ma gandesc si cine stabileste ce trebuie si ce nu. Daca o fac eu, atunci n-am cum sa-mi spun ca gresesc, pentru ca n-am decat sa ma gandesc la ceea ce gandesc ca trebuie :)))
Eh, nu e chiar asa de complicat, dar uimirea ramane. Ma intreb daca este intr-adevar o realitate modul in care vad ceea ce reprezinta viata mea si care este inevitabil legat de casa, familie, prieteni... intr-un cuvant, acasa. Poate ca starea de calm, de claritate si... nu, nu pot spune siguranta, pentru ca stiu mai bine de atat. Sa raman la claritate. E ca un tablou; o pictura pe panza. Uneori asa vad totul. De prea aproape, urmele pensulei sunt vizibile; petele de culoare sunt prea mari sau vopseaua creaza umbre... De departe, e clar. E real, make sense si e frumos...
Nu stiu daca asa vad lucrurile si restul "plecatilor de acasa". Simona se plange ca a inceput sa-i fie dor... Cred ca se va intrista curand. Sa ma intreb daca nu am inima? :)) Nu cred, pentru ca ma gandesc cu drag la toti cei de acasa, chiar cu mai multa afectiune. Sa fie mai usor? Sa-i poti iubi pe toti ceva mai mult pentru ca nu sunt langa tine? Nu e logic, pentru ca in cazul meu intotdeauna a fost invers si dragostea a crescut mereu langa cei dragi. Ca si nevoia de a-i vedea din ce in ce mai des, din ce in ce mai mult. Nu cred in dragostea care creste departe, pentru ca pare sa fie cu totul si cu totul altceva si pare sa se indeparteze de cel de la care ar trebui sa se revendice.

Teama a fost tema postului trecut. De fapt doar o mica, mica particica. Cand am inceput sa ma gandesc la asta? Cred ca mult mai de mult. Cand am constatat ca teama, rationala sau irationala, tinde sa devina o constanta a vietii noastre, chiar daca suntem sau nu constienti de acest lucru. De multe ori se spune ca e un mecanism natural, care ne avertizeaza si are rolul de a ne proteja. Daca nu ne-ar fi teama... n-am fi vietuitoare, cred. Dar si aici exista o intrebare: cum se explica modul in care mecanismul asta, care ar trebui sa prezerve viata cu orice pret (instinctul de conservare, adica), da gres atat de lamentabil chiar in cazul animalelor. E bine cunoscuta teama care paralizeaza in fata pradatorului, in loc sa mobilizeze spre salvare... Ok, ok, poate ca totul are un sens. Si acel pradator are rostul lui, dar nu asta este problema.
Da, cred ca teama are rostul ei, dar de multe ori locuieste in noi chiar fara sa stim, asezandu-se confortabil la baza comportamentelor si reactiilor noastre. De multe ori o imbracam frumos in rationamente demne de toata lauda, pe care le credem si noi, dar care esueaza cand sunt puse intr-adevar in discutie.
Ma preocupa acest subiect, pentru ca singura si cea mai mare teama care ne defineste ca oameni (fiinte care gandesc, care cred si pretuiesc ceea ce depaseste timpul in ele si pentru ele) si poate fi justificata ca atare, lipseste de foarte multe ori. Atunci, de ce ne este teama?