marți, ianuarie 31, 2006


Mai intai, trebuie sa recunosc: nu mi-a fost teama de experienta venirii aici. La un moment dat ma intrebam daca nu e ceva in neregula cu mine, pentru ca nu simteam nimic deosebit, in sensul meu clasic (cele sapte mii de catastrofe care se pot intampla, cele trei sute de mii de situatii pentru care poate nu sunt pregatita, carora poate nu stiu cum sa le fac fata... and so on). Poate ca m-am schimbat, cel putin dintr-un punct de vedere, sau ca m-am descoperit, daca "schimbare" suna prea brusc si intr-un fel pripit.
Nu stiu de ce m-am gandit deodata la felul in care cresc oamenii... As putea spune copiii, dar si adultii cresc... la propriu, la figurat. Suntem tributari senzatiilor noastre, iar uneori nu putem descoperi si constientiza o schimbare decat daca depaseste un anumit nivel de intensitate. Era, daca imi aduc bine aminte, o foarte interesanta experienta in cartea de psihologie, dupa ce ti se spunea ca, in cazul senzatiei de greutate, pragul de "suportabilitate", adica numarul de grame pe care trebuie sa-l adaugi unei cantitati pe care o tii de exemplu in mana, pentru a putea percepe schimbarea este de... x grame. Nu zic, pentru ca nu-mi aduc exact aminte gramajul, incurc un "virgula 70" cu "virgula 20" :)). La urma urmei, cui ii pasa? Ceea ce voiam sa spun era de fapt ca uneori schimbarile din nou sunt atat de subtile, incat nu ne putem da seama ce se intampla abia dupa ce am depasit un anumit prag. As putea spune si "nu ne putem da seama decat cand e prea tarziu", dar nu cred ca lucrurile sunt atat de tragice ;). Uneori constatam pur si simplu ca suntem altfel. Si e o realitate.
Hm, cred ca postul meu a prins viata proprie si vrea sa mearga intr-o anumita directie, numai ca voiam sa vorbesc despre altceva. Iar apoi, daca se simte in stare sa mearga acolo unde vrea, sa fie invitatul meu...

Am pus aici o poza cu biserica St. Michel, din nefericire nu una facuta de mine, dar sper ca voi avea ocazia sa-i fac si eu posa ;) Nu se vede mare lucru din ea. Apropos de aceasta biserica, azi am fost cu Simona in centre ville si in clipa in care am ajuns in apropiere de ea, mergand pe o strada foarte ingusta, Simona a spus ca ei ii e frica :D. Mai ales ca incepusera sa bata clopotele. Era doar un exemplu de cat de diferita este de fapt in realitate. Imi place pentru ca este veche si foarte, foarte mare. Nici asta nu se vede prea bine :(... Sa mai spun o data cat de mult imi plac "vechiturile"? Cred ca e inutil... Oricum, voi descrie Dijon pe cat posibil in imagini (sperand ca o pot face :D), mi-ar placea sa pun putina imagine in atat de multe vorbe. Mai ales ca gusturile sunt diferite si poate ca unor persoane le vor placea mai mult boulangeriile cu vitrine colorate sau cladirea futurista a universitatii (cea noua). O sa le arat si pe ele... sper.

Despre ziua de azi, nu foarte multe ca informatie noua, ci una mare: m-am mutat!!!! Bye Resedinta Internationala a Studentilor multi, negri si galbeni... Sau negru cu galben, nu mai stiu... Am facut pose cu camera, cu copacelul din fata ferestrei (pin parca :D), dar afara n-am mai putut, pentru ca aveam prea multe bagaje si era mai greu. Mi-am promis ca voi reveni sa fac si acolo foto si sa-mi aduc aminte cat erau de primitori seara, cand reveneam de la net. Se stie deja ca oraselul devine imobil de la ora 10 seara, iar eu eram singura care se plimba pe strazi si ajungea atat de tarziu. Concierge-ii (adica acele persoane importante care stau cu ochii pe tine) sunt astfel plasate incat vad imediat ca se apropie cineva. Ca sa nu se loveasca nocturnul de usa, sa nu calce pe prag sau cine stie ce nenorocire sa pateasca mititelu', i se aprinde lumina de afara... Bine pana aici. Inaltator chiar as putea spune, daca n-ar astepta pana in clipa in care intinzi mana spre usa. Si atunci, lumina in ochi!!!!!!!!!!! Ca la politie :))

Deci, o noua casa. In Montmuzard, pavilionul Piron :)) Dar despre ea, in numarul viitor.
De aici, aceeasi.

joi, ianuarie 26, 2006

Prima ninsoarrrrre :)

Bonjour, mes amis!
Nu, zic mai bine "les amis".... you never know :)
N-am povestit despre copacul de la fereastra camerei mele celei foarte scumpe (adica 185 euro pt 2 sapt)... dar el e simpatic si n-are nici o vina... E o specie de conifere cu ace lungi, grupate in buchete. E vesel si imi bate cateodata in geam. Dar nu e violent... e bland...
De fiecare data cand ridic jaluzelele, ma inveselesc. Uit cat e de aproape si ma sperii un pic.
Azi, cand am ridicat incredibil de grelele si ciudatele jaluzele, copacul era alb... N-am vazut intai solul, pentru ca stau la etaj (langa un negru :(( care tranteste tot timpul usa), dar apoi... tot Dijonul sub ninsoare :)
Alba, multa, pufoasa... Mi-era dor de zapada. Mihaela, de langa mine (studenta au titre individuel... adica bani din propriul buzunar... pentru un an intreg) comenteaza. Ei nu-i place zapada, dar mie imi place. Cum as putea altfel? Doar sunt nascuta iarna, in toiul zapezii, dupa cum povesteste mami :D... Cei nascuti vara, au voie sa n-o iubeasca. Dar eu...
Asa ca am luat voiniceste rucsacul, bocancii si geaca (impermeabila, din fericire... trebe sa multumesc si eu cuiva pt asta... vrea cineva sa-i multumesc?) si prin nameti, spre facultate. Cu fulgi pe gene, pe nas... Niste fulgi grei, mari, care se lipesc. Dragut...
Una peste alta; nu e clar cum stau cursurile. Dar ce mai conteaza? Totul va fi bine. N'est-ce pas?

miercuri, ianuarie 25, 2006

Mici victorii

Una dintre victoriile mici, dar importante de azi se numeste instalarea lui google talk :))) Nu-mi place foarte tare, pentru ca e prea simplu si n-are haz, dar a reusit sa se strecoare pe sub vigilenta administratorilor de retea! Victorie!!!
Care va sa zica, ma pot conversa cu Val, ceea ce si fac acum. Din nefericire, nu mai exista nici un alt utilizator de google cu care sa vorbesc. Daca este vreun doritor............. glumesc, stiti mai bine. Eu sunt aici, mereu.......

Tot de acolo :D

Dupa cum ziceam eu mai devreme... sau mai tarziu, aici Dijon.
In primul rand, e plin de francezi :)) Peste tot! Dar, trebuie sa recunosc: centre ville e magnific!!! Pentru cei care iubesc cladirile vechi, zidurile de piatra, stradutele pavate cu piatra cubica, in umbra unor ziduri acoperite de muschi, e locul ideal de plimbare. Am facut experienta sa uit de harta si de numele strazii, sa merg pur si simplu incotro vrea instinctul, sa aleg orice straduta care pare mai interesanta... rezultatul a fost foarte multumitor... Ar fi si mai bine daca ar fi mai cald, pentru ca e foarte mult de mers si spatele meu... as putea spune ca nu e foarte fericit. Dar inteleg ca acasa e chiar mai frig, deci nu ma voi plange din acest motiv.
Cat de curand, sper ca voi reusi sa fac si niste poze, iar pentru ca speranta moare ultima, continuu sa sper si ca le voi putea descarca undeva... eventual pe calculatorul de la "sala de acces liber" cum se numeste aceasta minunata sala. Ce este foarte interesant, este ca fiecare are aici un cont, cu un spatiu de nu mai stiu cat (recunosc, sunt uituca), in care practic poate face orice vrea. Se incarca dupa "parametrii personali" pentru fiecare persoana, indiferent de calculator.
Cat priveste cursurile, aici e mai complicat. Nefericitele incep si, o data incepute, nu se mai termina. Adica, de exemplu joi, cursul de engleza incepe de la 8 :( adica foarte devreme, iar de terminat se termina la 6. E posibil asa ceva? Intre timp, doar o pauza de o ora, pentru masa (12,30 _ 13,30). Hm....
Ceea ce e ciudat pentru moment, este ca timpul trece extrem de greu. Acasa nu aveam timp pentru nimic, aici stau, visez (si poate sa nu fie tocmai indicat), pot merge mult pe jos, fara sa ma grabesc. Ciudat, intr-adevar. Sau poate ca e de vina perioada, iar cand vor incepe cursurile cu adevarat, nu voi mai avea timp sa respir.
Cateodata stau si ma uit pe pereti ( seara mai ales; aici toata activitatea este intrerupta brusc la 10... n-ai voie sa faci zgomot sau sa asculti muzica... iar eu nu pot niciodata adormi inainte de 2...), ma intreb ce se intampla pe acasa... Presupun ca toti dorm, pentru ca e tarziu...
Dar voi avea in curand destula activitate si cu ce sa-mi umplu serile... Sper...

luni, ianuarie 23, 2006

De aici... cand aici e in alta parte

De ieri, sunt de o saptamana in Franta. In Bourgogne, Dijon. Patria mustarului :)) si a vinului... A studentilor romani, care apar de unde nu te astepti, usurandu-ti... sau nu :D viata. De fapt, datorita unui roman, pe nume Dragos, sunt acum la net. N-ar trebui sa fiu, pentru ca n-am inca toate codurile si chestiile absurde cu care esti mereu monitorizat aici... Dar Dragos este seful, incepand de la 7,30 pana la 10. Fac o ora dus- intors de la caminul in care stau acum (temporar, pentru cunoscatori), iar drumul il fac mereu pe jos. (E aproape un euro biletul :(...). Dar e bine... De la ora 10, pe strazi nu lai e nimeni. Data trecuta, cand am fost aici, am iesit mai tarziu, pentru ca am vorbit un pic cu baiatul deja amintit ;) , iar afara era foarte ceata. Nu vedeai la doi pasi. Pe drumul acela de o jumatate de ora, n-am intalnit pe nimeni. Nici un pieton, nici o masina. Ma simteam ca intr-un oras fantoma. Doar reclamele luceau stins, iar felinarele incalzeau intr-un fel ceata. Am inceput sa cant pe strada, mai ales ca ascultam muzica. Era orasul meu... doar al meu, in intregime, cu strazile lui inguste si denivelate, cu parcul sporturilor imens si patinoarul....
Problemele cu cazarea, banii si alte de aceste fel, vor disparea la un moment dat. Nu va ramane decat amintirea frumoasa a strazilor si a oamenilor pe care sper sa-i intalnesc si de acum inainte.
Astept rabdatoare restul experientei... Stiind ca ma va ajuta si sa-i iubesc mai mult pe romani. Sunt si voi ramane o patrioata!
De aici, din Franta, pentru Romania si romani.... Pentru cei pe care-i iubesc... pentru inceput doar cateva cuvinte.......

joi, ianuarie 05, 2006

Un an nou... un nou inceput?

Se spune ca trebuie sa incepi un an nou cu speranta unui nou inceput. Sau macar cu speranta, in general. De ce? Pentru ca "asa ar trebui sa fie". Pentru ca acei din jurul tau iti ureaza asta, chiar daca, poate, daca le-ai cere sa-ti intinda mana, ar ridica nedumeriti din umeri. Persoane care nu ti-au mai vorbit de luni intregi, se intereseaza cu dragalasenie de starea ta... La urma urmei, este si o chestiune de optiune. Poti alege sa te minti frumos si sa-ti spui "vai, ce dragut, totusi si-a amintit de mine", sa te induiosezi si sa-i intorci intreit urarile, simtindu-te prost ca n-ai facut mai mult. E spiritul sarbatorilor, e "ziua in care trebuie sa fim mai buni". Trebuie? Trebuie sa fim mai buni in fiecare zi, indiferent de ce credem. O zi aleasa intr-un calendar pentru a fi "mai bun" e o chestiune absolut falsa... Fireste, daca n-ai mai mult, te poti oricand multumi cu putin...

"Institutia blogului..." Trebuie sa scrii ceea ce simti, dar trebuie sa si simti ceea ce scrii. Daca nu e bine, nu scrii. Daca nu ai "stari demne de creatii artistice", e mai cool sa meditezi. Ca nu e bine in nici un fel, asta nu conteaza. Dar, fireste, e tot o modalitate artificiala de a comunica, dar care are nevoie de un management mai precis, ascuns sub valul sinceritatii si al ignorarii a ceea ce te poate face "sa arati prost". Numai ca uneori, daca intri cu adevarat in rol, risti sa ai surprize. Si intri in cercul vicios al justificarii, doar pentru ca-ti pasa.

Lasand cugetarile la o cafea amara, sa incerc sa ma limitez la "facts". Mai sunt 9 zile... Pasul grabit al lucrurilor e sufocant. Alegerile se fac la secunda si nu-mi permit macar sa ma gandesc la 6 luni departe. Pentru azi, am lasat deoparte lucrari, construirea site-ului si alte chestiuni administrative, pentru a iesi. Ma duc mai intai la Vali (acasa ;)), apoi mergem impreuna sa ne vedem cu restul lumii la pizza. Trebuie sa vad cum organizez restul de intalniri... Mada imi spune ca sunt nebuna, ca trebuie sa stau acasa, sa lucrez sau sa ma duc la fac... dar ce stie ea? Prefer sa stau cu ei, apoi sa nu dorm. Sunt totusi 6 luni... Apoi, am destul timp sa ma odihnesc pe drum :D sau acolo. Primele doua saptamani sunt de acomodare, asa ca se poate. Alegeri, alegeri...
Ultimele doua saptamani au fost catastrofale. Asa au fost. Nu e vina nimanui (poate e si asta o problema, ar fi mai simplu daca as putea sa dau vina pe cineva :P), dar asta n-are nici o importanta. Totul a iesit pe dos si continua s-o faca. Sunt stresata, iritata, dezamagita si suparata... dar nu e vina nimanui. E conjunctura, sunt eu... Dar... nevermind. Totul trece.............