Ameteli si... ametiti

Vreme de iarna... la mine vine cu ameteli. A, nu confuzii sau alte complicatii. Plain and simple, strong dizziness... Ritm nou de miscare, carusel si alte chestii la fel de exotice. Dimineata e cel mai rau... Probabil ca nici oboseala nu e ceva foarte folositor, dar lucrurile trebe facute... Incercarea de a le lasa sa se rezolve singure nu mai e de mult o optiune...
Nici stomacul nu se lasa trecut cu vederea. De ce-ar face-o? Aici nu semanam deloc. Parca n-ar fi al meu. Tot mereu dornic sa fie in centrul atentiei. Of, of...
Ma plang cumva? A, nu. De fapt, e bine ca nu plec nicaieri foarte devreme, altfel as fi intr-adevar in incurcatura. Astept sa se termine cu variatiile... pur si simplu sa se faca frig. Cel mai mult ma deranjeaza ca nu pot face anumite lucruri. Nu le pot face singura. Ah, absurd! Imi e ingrozitor sa depind de cineva... trebe sa gasesc o solutie. Poate ca si plecatul la cursuri e bun, pentru ca altfel nu m-as mai opri. De ce, doar pentru mine? Ce sa mai spun de viata sociala, care e in moarte clinica... Cred ca o declar nula...

Culmea e ca e perioada in care imi displace cel mai mult sa stau singura... cam tot timpul. Inceput de decembrie... E firesc sa ma gandesc din nou... si din nou. Poate nu la el, ci la noi. La cum era, la ce simteam... era absurd de frumos... ireal. Nu vreau sa ma gandesc, nu vreau.... dar tot timpul sfarsesc prin a o face. Desi regretele s-au stins de mult, uneori tot imi mai vine sa-mi dau palme. Cel putin asa, preventiv. Si totusi traiesc mereu cu deciziile luate, bune sau rele. Cred ca e prea mult sa-mi cer sa nu ma gandesc... la ochii cenusii...si alunita din spranceana... zambetul... Sau mai ales la ce-mi spunea, la cum o facea, la disperarea lui... Nu m-a mintit, dar nu sunt sigura nici acum ce a fost de vina in toata povestea asta. Vechea poveste "Romeo si Julieta", ca in sindromul din psihologia sociala nu se justifica. Le puteam foarte bine impune decizia mea parintilor. Stiu asta... poate ca n-am vrut. Poate ca n-am iubit suficient. Poate ca n-am putut... sau nu pot s-o fac. Decizii, decizii...
E iarna iar... ma intreb din nou...

Eu....aaaaa....mmmm.....hm

The world is changing... I feel it in the water....

Care va sa zica eu.... Adica... Sa vedem...
Asta e intr-un fel povestirea zilelor care au trecut de la ultimul post, in care descopeream spre uimirea mea ca plecarea e mult mai devreme decat credeam... :D. Un fel de "hai, totusi sa nu ne gandim la asta... poate ca descopar ceva in neregula... poate ca mi-e frica sau regret"... Sau poate ca motivul au fost activitatile extrem de diversificate si extinse ca timp si ca spatiu. Sau toate impreuna si inca vreo cateva... Nu mai are importanta. Ceea ce e important e ca am refuzat intr-un fel sa ma gandesc la plecare din alte puncte de vedere decat cele strict practice (hm, geamantan... care lipseste, geaca... asigurare and so on). Din fericire, am facut-o degeaba :)) Acum pot sa recunosc: daca m-ar fi intrebat cineva: "Ce simti in legatura cu plecarea?" cred ca as fi raspuns "Nimic"... La urma urmei, nu e mare lucru. Cred ca m-am schimbat, intr-adevar.
Cred ca-mi faceam mereu probleme de orice fel: drumul, hainele, ora de plecare... Asa arata o plecare pentru mai mult de doua saptamani. Imi doream sa parcurg imaginar drumul si sa descopar eventualele probleme si modul ideal de a le face fata. Un fel de antrenament psihomotor :)). Acum plec pentru sase luni si sunt sigura ca orice va aparea, va fi rezolvat. Atunci :D...
E bine, n-am ce sa spun. Oricum, mai sunt o multime de chestii de facut pana atunci si chiar nu vad sensul stresului prematur. Ca sa vezi, cata intelepciune! :P
Apoi, e bine ca plec. Pentru mine, pentru ceea ce vreau. Nu e vorba de Franta, pentru ca Romania e chiar ok, e vorba de experienta si deschidere, de a face ceva interesant, a descoperi oportunitati si poate noi pasiuni. Doar pentru mine...
Interesant e ca dintr-un anumit punct de vedere simt acelasi lucru pe care l-am simtit cand a plecat Val. Era vorba despre dorinta de a o vedea, poate pentru a ma asigura de materialitatea ei, poate pentru a aduna un "stoc" din ceva extrem de rar: speranta (bun rar, cu doar... surse cunoscute :D). Chiar daca m-am intrebat de mai multe ori ce ma face sa tin mult, mult la anumite persoane, terminand prin a accepta lucrurile asa cum sunt, ilogice :)), abia de curand am descoperit ce-mi ofera si de ce cateodata ma indoiesc de existenta lor. Prietenii mei imaginari :)) Eh, prietenele mele imaginare. (Prietenii, ca in genul masculin, sufera prea tare de "materialitate", de care-mi amintesc in mod constant :P). Cata vreme exista, lumea are de ce sa fie un loc minunat. Pentru ca o fac mai buna. Pentru ca, de fapt, justifica increderea ca e mai buna. Asa cum, daca exista macar un singur cuplu fericit si indragostit, se justifica acea speranta ca dragostea, totusi, exista. Are vreun sens?

Anul asta ia sfarsit. Curand, mai ales ca numar anii si altfel. Si, daca e sa fac o evaluare, a fost un an uluitor! Nu regret nimic din ce s-a intamplat si sunt recunoscatoare pentru orice experienta. Pentru ce am aflat despre mine si despre cei dragi, pentru deconstruire si reconstruire, daca pot sa spun asa... Dar despre asta... in numarul viitor... Presupunand ca institutia blogguitului nu sufera un rau ireparabil de pe urma "retinerilor mele scriitoricesti".
Da, recunosc... Sunt "nashpeta" :)) Asa sunt io... Ce daca :P... da' I like you... fara nici o legatura :)))) (poa' sa-mi mai spele din pacate? eh, nu cred)

Cand?

"bonjour
la reprise des cours est le 30 janvier et les journees d'accueil ne
sont
pas encore definies, je pense que vous pouvez venir autour du 15
janvier.
en ce qui concerne le logement, ce sont des dates approximatives et non
des
dates sures, vous pouvez changer après.
mais vous etes bien acceptees, pas de probleme, vos dossiers vont
bientot
vous parvenir
cordialement."

Oare plec doar pentru a fi acolo, sau pentru a nu mai fi aici? Toata povestea cu stergerea istoriei personale... Cateodata ma gandesc ca intr-adevar, mi se pare mai important asta... A nu mai fi aici..............................A nu mai fi nicaieri..................... :))))))))
Nice mood ;)

Colorless

Ti-e frica sa te intorci spre tine si sa te privesti cu atentie, de aproape? Sau sa-i pierzi pe ceilalti, de teama ca te vei gasi singur si nu-ti va placea ce vezi?
Ei, bine, nu. E asa de simplu.
Da, lectia a fost invatata. Oricare ar fi ea. Ca nu putem spune niciodata "niciodata". Ca nu trebuie sa ne bazam decat pe noi... si pe ce e mai sus de noi. Ca nu trebuie sa ne fie teama ca ne vom pierde, pentru ca suntem singurii care stim drumul spre noi, oricine sau orice am fi. Ca timpul nostru este un timp imprumutat, pe care trebuie sa-l folosim ca si cum ar fi imprumutat... fara zgarcenie inutila...

Nu mi-e teama de deciziile mele, de schimbarile din viata mea, de ce simt si de ce vreau. Candva pe drum, furtuna care a fost ultimul an s-a transformat intr-o briza usoara, purtand ultimele frunze moarte... Usor, usor... Nu se mai zbuciuma, nu mai doare... poate ca vantul e inca un pic trist... Dar nu ma mira, pentru ca e firesc. Nu cred ca-mi mai cer eforturi supranaturale cu un zambet pe buze. Si-am invatat sa spun "nu cred...". Si-am invatat sa-mi iert greselile, pentru ca altfel nu ma lasa sa fac inca un pas... si inca unul...
Am invatat multe, chiar daca inertia sau obisnuinta inca isi mai cer tributul. Exista un pas firesc, care nu trebuie grabit, o rabdare naturala a lucrurilor. Exista o directie...exista un scop, dar in acelasi timp "sunt sigura ca nu pot fi sigura de nimic" :)) Suna contradictoriu, dar nu e. Lucrurile sunt asa cum sunt, oamenii sunt acestia...
Nu cred ca pot vorbi inca despre un subiect care ma intereseaza intr-un mod deosebit, poate pentru ca nu e locul lui aici... Poate ca e doar conversatia mea cu mine... fara cuvinte...

International party...

Sau... "Ce cauta acesti straini in Romania..." Dar fara semn de intrebare :)

Incepand cu inceputul, desi cred ca am mai amintit despre ei, am... sau mai bine zis aveam, doi colegi francezi: Geraldine (Paris), Pierre (Dijon). De ce aveam? Pentru ca, din motive personale, Gerry a decis sa se intoarca acasa. In Parisul incendiatorilor... glumesc, e funny sa ajungi sa spui ca esti mai in siguranta in Romania decat in Franta, cand esti francez. Ea ne povestea ca toata lumea era ingrozita la gandul ca va pleca in Romania, locul acela barbar si balcanic, plin de tigani si alte nebunii... (de altfel, ni-i denunta pe parintii ei, intelectuali, care nu stiau sa plaseze Romania pe harta si incurcau Bucurestiul cu Budapesta..) Si italienii povesteau ca imaginea romanilor in Italia este asemanatoare... Gerry se astepta sa gaseasca ruine... i se pare chiar modern :))
Una peste alta, aseara a fost petrecerea de adio a lui Gerry. A insistat sa venim, iar eu le-am convins pe fete ca asa trebe sa facem. Oricum, ea a fost extrem de draguta si mi-a promis ca-mi va face turul ghidat al Parisului si ca-mi va prezenta prietenii din zona. Trebuia sa ne ducem, parerea mea. Si a fost cea mai buna decizie... Pentru toata lumea, cred.
Dupa cateva peripetii funny, cautarea cladirii (super de altfel... dar si 500 euro chiria) si cineva dragalas pe scara, strigand la noi chestii reativ incomprehensibile, cateva probleme ale fetelor care se tot indoiau ca e bine sa ne ducem :))... iata-ne la etajul 5.
Si de aici... cel putin cincizeci de invitati: romani, francezi, spanioli, portughezi, belgieni, nemti, olandezi... oare am uitat pe cineva? Coctailul de limbi era de necrezut, iar la un moment dat nu mai stiam de fapt in ce limba vorbim. Oricum, conta sa inteleaga... asa vorbeam foarte vesele in engleza cu Pierre, inclusiv a doua zi la curs, spre marea surprindere a fetelor care nu stiau ce se intampla :))
Preferatii mei, italienii ;) Si ce nume: Mauro (preferatul), Vicenzo, Giovanni (ce figura!), Dario (oh, DARIO... !!!!!!!!!)
Cu totii niste draguti. Sau Loic... francez get-beget, care facea glume in romana, despre familia lui imaginara, originara de undeva din Transilvania... Mauro vorbea foarte bine romana, chiar daca nu era decat de zece zile in Romania... Cu totii se salutau in romana, isi impartaseau descoperirile in materie de limba si erau foarte incantati sa ne cunoasca. Dario ma intreba daca il stiu pe Mutu! Italienii, tot italieni!
Spre ora trei, o vecina a sunat la proprietara si i-a spus ca, daca nu incetam intr-o jumatate de ora, va da telefon la politie. Dar nu se pot impiedica sa fie atat de nesuferiti! Nu putea sa vina si sa spuna ca este deranjata de zgomot, trebuia sa dea telefon la politie? Si nu era muzica foarte tare...
Petrecerea s-a mutat in Twice, pentru ca Gerry avea avion la 6 si nu mai voia sa doarma. Acolo, ca in Twice... Cel mai impresionant moment al serii a fost cand au insistat sa dansam cu totii acelasi dans, intr-un fel de hora, ca dedicatie ultima pentru ea. Pacat ca a ales sa plece, dar fiecare face ce crede ca e mai bine pentru el. Atunci...
Una peste alta, n-am mai vazut asa ceva. N-am mai fost la asa ceva, dar mi se pare super.
A... Mauro: "ce fel de pui...? pui racit?" Nu m-am mai gandit la gripa aviara ca la cativa pui raciti :))))
Am venit acasa la 6...
Frumos! Foarte frumos! Astept sa fac rost de fotografii, daca e posibil.
Si astept s-o vad pe Geraldine in Paris ;)

Ordinary world

ORDINARY WORLD - DURAN DURAN

Came in from a rainy thursday on the avenue
Thought I heard you talking softly.
I turned on the lights, the tv and the radio
Still I can’t escape the ghost of you
What has happened to it all?
Crazy, some’d say,
Where is the life that I recognize?
Gone away...
But I won’t cry for yesterday, there’s an ordinary world,
Somehow I have to find.
And as I try to make my way, to the ordinary world...
I will learn to survive.

Passion or coincidence once prompted you to say
Pride will tear us both apart
Well now pride’s gone out the window cross the rooftops, run away,
Left me in the vacuum of my heart.
What is happening to me?
Crazy, some’d say,
Where is my friend when I need you most?
Gone away...

Papers in the roadside tell of suffering and greed
Here today, forgot tomorrow
Ooh, here besides the news of holy war and holy need
Ours is just a little sorrowed talk

just blown away...

And I don’t...
Every world, is my world... I will learn to survive
Any world, is my world ... I will learn to survive

Any world, is my world...
Every world is my world...

Let the sunshine in

Ca sa termin descrierea zilelor trecute, nu ma pot opri la furtuna. E mai usor sa recunosti caderea dupa ce te-ai ridicat deja :))
Ma mai supar uneori pe mine pentru ca nu ma pot impiedica, chiar daca stiu anumite lucruri, sa le si simt. Nu pe loc, nu cand as vrea... dar cred ca e inutil sa ma supar prea tare. E prea mult ce-mi cer, cred. Poate ca mi-e si teama, uneori. Dar invat multe, despre mine, despre cei din jur, despre ceea ce e, fara sa mai visez absurd la ce ar trebui sa fie.
E greu sa izolezi intelegerea lucrurilor asa cum sunt de dezamagire. Tind atat de des sa se suprapuna. Dar eu refuz cu incapatanare sa fiu blazata si cinica. Asta sunt eu, acea fiinta nonsensica, refuzand sa vada egoismul ca o stare de fapt, oamenii ca fapturi care trec intamplator pe langa mine.
Cred ca voi fi aici. Mereu...

Si trece...

Afara cineva se cearta. O femeie plange. De ce oare?

"E extrem de crud ceea ce tocmai ai spus." Replica pentru mine... ridic din umeri. Ma prefac din nou ca nu-mi pasa, pentru ca furtuna ia sfarsit... Cuvintele isi pierd puterea de a lovi, taisul lor se toceste... Am pierdut din nou ceva... dar nimic nu ne apartine cu adevarat, ci imprumutam cate putin din viata altora, din zambetele si visele lor. Ma intreb daca as putea crede mereu ca tot ce facem are motive egoiste. Cred ca inteleg asta, dar lumea pe care o vad asa nu-mi place. De ce? Daca e real?

Nu stiu. Poate ca visez prea mult.

Inceput

Trilogie aproape fara cuvinte ... despre tine, despre mine, despre noi... despre furtuna care te ia cateodata si te duce acolo unde nu vrei sa fii... dar nu inseamna nimic.
De ce furtuna? Pentru ca uneori lucrurile sunt mai usor de inteles cand ti se impun. Am ales probabil sa folosesc aceste imagini pentru ca, de foarte multe ori cuvintele sunt prea sarace dar si, desigur ciudat, prea crude.
Mai ales cand ne folosim de ele ca de niste arme, cand lovim cu dorinta poate de a ne apara, dar cu ochii inchisi. Prea des cu ochii inchisi.
Ca lumea mea frumoasa, cu pajisti ireal de verzi si frunze galbene, parca dintr-o alta poveste, e deseori amenintata de furtuna, am stiu mereu.
Ca aleg sa nu ma gandesc, e o alegere personala care uneori imi scapa printre degete.