Sarbatori?!?

Adica, deja?!?
Nu, asta este mirarea mea personala, care face parte din vesnica lupta cu timpul. Ma deranjeaza lipsa de timp pentru ca sunt cam anacronica, tin la petrecerea "timpului de calitate" :)) , la a fi punctuala si la a privi timpul de care dispui ca un cadou, primit cu dragoste de la cineva, pe care esti dator sa-l daruiesti apoi, la randul tau.
Anacronica sau nu, rezultatul este acelasi, iar blogul meu sufera... sa zicem de dragul retoricii, cumplit. Din alt punct de vedere, ma indoiesc serios ca la Dijon voi avea suficient timp pentru a-l trata cu respectul cuvenit, asa ca... poate ca e mai bine...
Prea multe evenimente care sa fi meritat pagina 1 si sa nu fi fost tratate cu mare succes de altcineva (ma refer, desigur, la festivalul "Om bun"), n-au dat pe afara. Craciunul, desigur ca o "afacere de familie", asa cum e ea, galagioasa si bagacioasa, obositoare si uneori prea mult, dar aceeasi unica si ire... mediabila familie. Cum se spune, te intorci mereu la locul crimei. Fost-au si telefoane, si smssuri, felicitari mai mult sau mai putin virtuale, vorbe de duh sau rime "violentate"... si poate oameni care n-au spus nimic, doar au reactionat. Eh, sa le fie de bine! Desi continuu sa cred ca, decat asa, mai bine deloc.

Revelionul... ma hotarasem pana la urma sa-l fac singura, in casa, cu o sticla de vin si... probabil cu multe ganduri. Pentru cei dragi si foarte dragi... Poate c-ar fi fost frumos... poate ca nu... Cine stie? Eu nu cred ca voi afla, pentru ca nu se preconizeaza acest Revelion, ci altul. Printr-o intamplare nefericita, Elise a luat rujeola de la copii. Sau cel putin asa se pare. Am gasit-o in pat, bolnava si m-am straduit, impreuna cu baietii (Mircea + Razvan) sa facem ceva pentru ea, sa se simta mai bine. Maine ajunge la medic. Daca este rujeola, va avea nevoie de repaus la pat cel putin o saptamana, deci va mai fi pe aici, iar eu... in proces de dadaceala :D Oricum, am o aplecare ciudata in a rasfata oamenii, poate ca va fi tocmai bine ;)

In alta ordine de idei, am primit scrisoarea de acceptare si pe ea scrie... 30.01.2006– 30.06.2006 Hm! Parca era vorba despre 30.05.2006... Eh, asta e. Oricum, cel tarziu pe 16 trebuie sa fiu acolo, asa ca se mai adauga 2 saptamani... Extrem de aproape! Dar... voi trece elegant peste problema lui Petrisor, care este acasa, dupa... nici nu vreau sa spun cati ani. Cu lasitate, recunosc: e bine ca eu sunt aici. Nu vreau sa ma tulbure.

Am vrut initial sa vorbesc despre o alta tema. Adica sa vorbesc despre ceva :)). Am citit ceva scris de o... cunostinta draga, sa zicem (acum mi s-a parea ciudat sa spun "prietena" :D), un lucru cu care nu sunt violent de acord. Pentru o perioada, am cochetat cu ideea de a polemiza... dar apoi am inteles ca n-are rost. Si oricum, nu e vorba despre mine... ca doar n-a fost niciodata :)). In plus, stiu ca, la o adica, isi imagineaza ce parere am (s-ar putea sa fie chiar mai interesant decat ce cred eu cu adevarat :P)

Imi mai ramane sa ma intreb, retoric si poate fara legatura: oare de ce insist atat de tare sa vad oamenii fericiti?

Blue dream

...si revin

N-am revenit tocmai repede, cum speram, dar nu se intampla prea multe cum sper in ultimul timp, de ce ar fi fost asta o exceptie? :)) Petrecerea... a ramas o amintire foarte placuta, cu cantec, glume, ras si uimire. Am fost incantata sa-i vad pe toti, atat de diferiti si atat de speciali in felul lor... Mai ales ca pe unii, in ciuda dorintei mele, nu i-am mai vazut de mult, mult (ei... vestite replici "cine are nevoie de flash?" si "ochiu' vanat" ... dar asta nu inseamna ca n-am verificat zilnic ce fac :P). Pe altii... m-as bucura sa-i vad oricand, oricum, la orice ora si in orice stare de spirit (inclusiv a lor, ceea ce e mare lucru :P).
Apoi sambata au fost alegerile "carcotasilor" (cum ii numesc eu, as putea spune cu afectiune, pentru ca sunt extrem de simpatici si de ... altfel... este vorba desigur despre cercetasi), iar ziua a fost inchinata lor, de la tinut pumnii de la prima ora, schimbat sms-uri cu urale si bucuria cand au castigat cei mai buni, desigur ;). Prin amabilitatea "spionului local" infiltrat in organizatie (i se potriveste foarte bine... am comentat mai bine decat ce, dar nu va zic :P) am aflat cum a decurs totul... sau aproape totul, jubiland la fazele cheie. Funny!
Acum, casa este plina :)) dar mai e intotdeauna loc. E bine asa, iar Elise este o persoana cu totul speciala, de admirat, foarte amuzanta si in acelasi timp grava si serioasa. O combinatie extrem de interesanta :)).

In alta ordine de idei, am mai rasfoit niste bloage :P si am ajuns la cateva concluzii, pe care nu le puteam tine pentru mine, de-aia, ca nu sunt inteleapta. In primul rand, posturile apar ca niste fotografii... cu atat mai interesante cu cat sunt mai fidele starii de spirit din clipa in care le scrii. Fiind atat de schimbatori, sau poate de reflexivi si mereu cautatori de sine, acel sine care sa ne reprezinte cel mai bine in ochii celor din jur, poate cel mai aproape de asa cum am dori sa fim, sau credem ca suntem... in fine... n-are sens sa divaghez, ca ma pierd in idei. Oricum, nu trebuie sa absolutizam acea stare in care era cel care a scris. Poate ca a doua zi, pentru ca a ras cine a trebuit sa rada, ca e soare sau ca telefonul a sunat, starea din seara trecuta poate parea puerila... sau neadecvata. Sau poate, cine stie... iti poate fi rusine de ce ai scris. Dar asa esti, albumul acesta de poze te reprezinta, daca esti sincer cu tine, iar incercarea cea mai mare cred ca este uneori sa nu stergi tot... sau sa te dezminti vehement. N-ai face-o decat pentru a-ti repara imaginea in ochii celui care citeste, iar de aici s-a dus sinceritatea, sau motto-ul (adoptat dintr-un citat al "mentorului spiritual" in materie de blog :D) sub care eu, cel putin scriu "da' sa scrii despre tine... altfel n-are rost"...

A cîta oarã zorii mã prind fãrã de somn ?
Dã iarna buzna, anul îsî lapãdã coroana,
Eu în surghiun, departe...

Si despre mine, mai bine spus despre prietenii mei :). Am mai vorbit despre ceea ce simt fata de plecare si ei, dar cred ca mai poate fi detaliat, cu toate ca sunt, hai sa nu zic "acuzata", ca ar suna prea tragic ;) dar admodestata ca ma incapatanez sa ma simt "seule au monde" (sic!). Intr-un fel, nevoia sa fiu cu ei se bate cap in cap cu tendintele contradictorii de a reactiona la apropiata plecare. Pe de o parte, mi-ar placea sa-i vad des, sa ma bucur de prezenta lor, astfel incat sa devina o parte din mine. Sa-i pot lua acolo, pentru ca sunt sigura ca nu vom comunica. Oricum, nu prea des. Nu se intampla asta acum, cand sunt atatea mijloace la dispozitie, iar timp inca mai e... E absurd sa-mi imaginez ca se va intampla acolo :)). Pe de alta parte, un tampit simt de rationalizare, sau cum spune tati, "instinct de supravietuire" ma indeamna sa ma retrag, sa ma obisnuiesc fara ei, pentru ca asta e, oricum nu vor fi acolo... dupa cum spuneam deja. Tampit pentru ca, daca fac asa, ma voi certa ulterior c-am fost orgolioasa si mandra, ca am pierdut ocazia sa-i vad si ca-mi va fi dor... Din fericire pentru mine :P, in multe cazuri nu trebuie sa decid eu. Lucrurile se decid de la sine, iar eu ridic din umeri, pentru ca stiu....

Surprize

Dupa cum anunta si profilul meu, de ieri, 29 :) Nu ma gandeam sa scriu despre ziua mea... sa zicem ca din doua motive. Unul, ca varsta efectiva nu ma impresioneaza... cu toate ca am o prietena care, in ziua in care a implinit 30 de ani, a vrut sa se arunce de la balcon. Imi aduc aminte ca respectiva petrecere a aratat mai degraba ca o inmormantare :)) [sa-mi aduc aminte, ziua ei este pe 18 dec]. In al doilea rand, pentru ca datorita unor chestiuni mai degraba irationale, pentru mine e important... N-are rost sa detaliez, e mai degraba vorba despre probleme de cultura familiala, ca sa zic asa :D
Numai ca... surpriza!!!!!!! Din ceea ce parea a fi o zi obisnuta, a reiesit o petrecere traznita si foarte, foarte funny. Chiar daca nu aveam nici cea mai mica idee. Sunt dusi, chiar asa... dar tare, tare draguti. Sau unii mai draguti decat altii... ;)

Hm, urgenta! Caz de nevoie maaaaaaare. Alerg in ajutor. Eh chestiuni cu cursuri si de astea... Discutia ramane foarte deschisa..

Lumini in ceata

Aseara ma plimbam prin Cismigiu... Am iesit ceva mai devreme de la biblioteca, totul ajunsese sa se invarteasca ametitor in jurul meu si nu ma simteam in stare sa rezist inca trei ore fara aer. Era sufocant, iar cartile parca isi doreau sa ma atace de pe rafturi...
Afara era frig. Foarte frig si ceata. Luminitele colorate din Cismigiu m-au atras, parand ireale in ceata din ce in ce mai groasa. Parcul era aproape pustiu. Parea fantomatic in ceata si tacut. Doar frunzele uscate fosneau, cand pasii obositi ma purtau spre marginea aleilor, unde matura plictisita a unui responsabil cu curatenia nu se mai avantase. Fiecare ornament stralucitor in alte seri avea acum un halo miscator, intinzand degete colorate in intuneric. Bradul din interior parea ca pluteste undeva in alta lume, inaltandu-se deasupra cetei grele, desprins de pamant. Mirosea a pamant ud si a frunze putrezite, a frig si a iarna.
Reflectorul de langa locul de joaca al copiilor mi-a colorat in verde aburul respiratiei. M-am oprit o clipa, iar nisipul a scrasnit sub picioare. Doar un ochi de apa mai lucea stins... Undeva in spate, o femeie ii povestea unei prietene despre catelul ei... Despre tragedia hainutei cumparata de curand, care nu i se mai potrivea... Au trecut pe langa mine si s-au pierdut in ceata, acompaniate de zgomotul gherutelor sobolanului pe care il plimbau sub forma de caine. Trist si fara hainuta...
M-am apropiat de razele reflectorului de langa apa, care pareau aproape materiale. M-am jucat o vreme cu respiratia proprie, incercand sa fac, ca Gandalf, un vapor cu catarge inalte, care sa pluteasca lin... De pe o alee din stanga a rasunat un ras ragusit. O adolescenta teribila accepta cu incantare propunerile prietenului ei... Sau cred ca era prietenul ei.
Am intors spatele rasului lor strident. Undeva in dreapta nisipul a scartait, protestand sub pasi grabiti si lanturile unui leagan au protestat zgomotos. "E noapte deja, tata!" s-a auzit din ceata vocea unui copil. Obosit sau plictisit, tatal lui n-a raspuns nimic. Nu se auzea decat zgomotul lanturilor si melodia ciudata pe care incepuse s-o murmure copilul...
Aleea cea mai slab luminata m-a atras tacuta. Mergeam incet, fara sa ma gandesc la nimic... Si nu voiam sa ma opresc... speram intr-un fel absurd sa ma pierd incet in ceata, sa merg fara tinta, atenta doar la fuioarele halucinante de ceata si la luminile colorate stins. Brusc, am tresarit si m-am oprit. Ceva se trezise in mine si ma sacaia acut. Poate ma grabesc, am oftat, privind la ceas. Mai aveam o jumatate de ora pana la curs. Nu era asta. Am privit in jur si am recunoscut locul. Mda... Ceata a facut loc unei perdele la fel de dese a unei ploi torentiale de inceput de toamna. Parcul la fel de trist si gol, dar cu mai multe frunze care abia atunci isi aduceau aminte de ameteala zborului inevitabil. Si eu. In acelasi loc, tinand strans un pachet de tigari si incercand sa feresc jarul de ploaia grabita. Aleea era la fel de goala, dar ploaia suspina in jurul meu. Priveam fara tinta spre acelasi copac, acoperita aproape in intregime de umbrela. Strangand din dinti, continuam sa ma lupt cu mine. As fi vrut sa plang, sa tip... Dar fumam incet, tigara de la tigara, iar lacrimile din ochii mei erau doar reactia la fumul adus de vant care imi intra in ochi. Clipeam des, dar lacrimile adevarate nu voiau sa vina. Nimic nu mai era la fel... eu nu mai eram la fel, dar refuzam sa sufar... sau sa recunosc de fapt ca sufar. Sentimentele de atunci m-au coplesit din senin, ca un val ciudat, care m-a maturat si s-a dus... Sunt tot eu, cea de atunci... poate ceva mai retinuta, mai realista si mai impacata. O intamplare a fiintei mele...
In jurul meu era deja intuneric. Bratele scheletice ale copacului imens de langa mine se ridicau spre cer, aducandu-mi aminte cum imi ridicasem atunci privirea spre frunzisul mohorat, siroind de apa, cerand un sfat. Cum o rafala brusca smulsese mai multe frunze si le rasucise in aer, coborandu-le apoi spre mine, lasandu-le sa cada plutind incet. Il privisem ca pe un urias bun, care ma mangaia trist, clatinand din cap, cu degetele lui de frunze ude. Acum parul lui de ceata alburie se involbura incet. I-am zambit linistitor, stiind ca va fi din nou acolo, in alta ploaie sau in alta ceata. Dupa cum si eu voi fi...
Am parasit aleea intunecata cu regret, dar incepusem deja sa ma gandesc la altceva... la altcineva. Nu voiam sa ma las influentata de amintirile care inca au puterea sa vorbeasca in mine, acolo. Nu voiam sa le mai ascult, dar nu mi-e frica de ele. Cred ca le voi gasi acolo din nou...
M-am asezat pentru o clipa pe o banca, dar m-am ridicat brusc. Nu... eu n-am o banca in parc... eu am ceata si ploile mele, plimbarile lungi si tacerea...