Lumini in ceata

Aseara ma plimbam prin Cismigiu... Am iesit ceva mai devreme de la biblioteca, totul ajunsese sa se invarteasca ametitor in jurul meu si nu ma simteam in stare sa rezist inca trei ore fara aer. Era sufocant, iar cartile parca isi doreau sa ma atace de pe rafturi...
Afara era frig. Foarte frig si ceata. Luminitele colorate din Cismigiu m-au atras, parand ireale in ceata din ce in ce mai groasa. Parcul era aproape pustiu. Parea fantomatic in ceata si tacut. Doar frunzele uscate fosneau, cand pasii obositi ma purtau spre marginea aleilor, unde matura plictisita a unui responsabil cu curatenia nu se mai avantase. Fiecare ornament stralucitor in alte seri avea acum un halo miscator, intinzand degete colorate in intuneric. Bradul din interior parea ca pluteste undeva in alta lume, inaltandu-se deasupra cetei grele, desprins de pamant. Mirosea a pamant ud si a frunze putrezite, a frig si a iarna.
Reflectorul de langa locul de joaca al copiilor mi-a colorat in verde aburul respiratiei. M-am oprit o clipa, iar nisipul a scrasnit sub picioare. Doar un ochi de apa mai lucea stins... Undeva in spate, o femeie ii povestea unei prietene despre catelul ei... Despre tragedia hainutei cumparata de curand, care nu i se mai potrivea... Au trecut pe langa mine si s-au pierdut in ceata, acompaniate de zgomotul gherutelor sobolanului pe care il plimbau sub forma de caine. Trist si fara hainuta...
M-am apropiat de razele reflectorului de langa apa, care pareau aproape materiale. M-am jucat o vreme cu respiratia proprie, incercand sa fac, ca Gandalf, un vapor cu catarge inalte, care sa pluteasca lin... De pe o alee din stanga a rasunat un ras ragusit. O adolescenta teribila accepta cu incantare propunerile prietenului ei... Sau cred ca era prietenul ei.
Am intors spatele rasului lor strident. Undeva in dreapta nisipul a scartait, protestand sub pasi grabiti si lanturile unui leagan au protestat zgomotos. "E noapte deja, tata!" s-a auzit din ceata vocea unui copil. Obosit sau plictisit, tatal lui n-a raspuns nimic. Nu se auzea decat zgomotul lanturilor si melodia ciudata pe care incepuse s-o murmure copilul...
Aleea cea mai slab luminata m-a atras tacuta. Mergeam incet, fara sa ma gandesc la nimic... Si nu voiam sa ma opresc... speram intr-un fel absurd sa ma pierd incet in ceata, sa merg fara tinta, atenta doar la fuioarele halucinante de ceata si la luminile colorate stins. Brusc, am tresarit si m-am oprit. Ceva se trezise in mine si ma sacaia acut. Poate ma grabesc, am oftat, privind la ceas. Mai aveam o jumatate de ora pana la curs. Nu era asta. Am privit in jur si am recunoscut locul. Mda... Ceata a facut loc unei perdele la fel de dese a unei ploi torentiale de inceput de toamna. Parcul la fel de trist si gol, dar cu mai multe frunze care abia atunci isi aduceau aminte de ameteala zborului inevitabil. Si eu. In acelasi loc, tinand strans un pachet de tigari si incercand sa feresc jarul de ploaia grabita. Aleea era la fel de goala, dar ploaia suspina in jurul meu. Priveam fara tinta spre acelasi copac, acoperita aproape in intregime de umbrela. Strangand din dinti, continuam sa ma lupt cu mine. As fi vrut sa plang, sa tip... Dar fumam incet, tigara de la tigara, iar lacrimile din ochii mei erau doar reactia la fumul adus de vant care imi intra in ochi. Clipeam des, dar lacrimile adevarate nu voiau sa vina. Nimic nu mai era la fel... eu nu mai eram la fel, dar refuzam sa sufar... sau sa recunosc de fapt ca sufar. Sentimentele de atunci m-au coplesit din senin, ca un val ciudat, care m-a maturat si s-a dus... Sunt tot eu, cea de atunci... poate ceva mai retinuta, mai realista si mai impacata. O intamplare a fiintei mele...
In jurul meu era deja intuneric. Bratele scheletice ale copacului imens de langa mine se ridicau spre cer, aducandu-mi aminte cum imi ridicasem atunci privirea spre frunzisul mohorat, siroind de apa, cerand un sfat. Cum o rafala brusca smulsese mai multe frunze si le rasucise in aer, coborandu-le apoi spre mine, lasandu-le sa cada plutind incet. Il privisem ca pe un urias bun, care ma mangaia trist, clatinand din cap, cu degetele lui de frunze ude. Acum parul lui de ceata alburie se involbura incet. I-am zambit linistitor, stiind ca va fi din nou acolo, in alta ploaie sau in alta ceata. Dupa cum si eu voi fi...
Am parasit aleea intunecata cu regret, dar incepusem deja sa ma gandesc la altceva... la altcineva. Nu voiam sa ma las influentata de amintirile care inca au puterea sa vorbeasca in mine, acolo. Nu voiam sa le mai ascult, dar nu mi-e frica de ele. Cred ca le voi gasi acolo din nou...
M-am asezat pentru o clipa pe o banca, dar m-am ridicat brusc. Nu... eu n-am o banca in parc... eu am ceata si ploile mele, plimbarile lungi si tacerea...