Si ploua din nou..

Dupa emotii de admitere, emotii de toamna..
E acea amaraciune care ti se strecoara in suflet pe furis, ca un hot, nevazut si nestiut... imi place ploaia, chiar daca insista :D... imi place chiar si melancolia asta amara dar si un pic dulce.... Ca acea senzatie pe care o ai cand ajungi inauntru dupa o zi ploioasa, iti usuci parul, faci un dus si scapi de mirosul de caine ud :)), apoi iei o cana de ceai sau de ciocolata si te asezi la fereastra, pe intuneric.
"un vant razlet isi sterge lacrimile reci de geam... poezia mea favorita de ploaie...
Da, te asezi la geam cu ceva cald, privesti picaturile de ploaie si spui poezii.

Dar trecatorii sunt atat de morocanosi, incat iti strica plimbarea prin ploaie... se uita la mine si cred ca sunt nebuna pentru ca privesc in sus, ca primesc picaturile pe nas si rad. Ca ascult muzica si rad pentru ca n-am umbrela... sunt uda si tremur, dar rad.
Mai am o bucatica de toamna linistita... si vreau sa fac nebunii. Inainte de franceza si de Franta... chiar daca nebuniile astea sunt sa cant in ploaie si sa ma gandesc la restul vietii mele. :D
Si ploua... tristeti nelamurite-mi vin, dar toata durerea ce-o simt, n-o simt in mine, in inima, in corp... ci-n picurii de ploaie care cad...

Timp si cuvinte

Timp... timpul care nu e, care se tot scurge impotriva dorintei mele. Stiu, nu sunt singura in criza de timp, da' e absolut normal sa-mi pese... gues what? De mine :)) Mda, sunt atatea de facut, atatia de vazut, locuri in care sa fii... De exemplu, nu reusesc oricat as vrea sa aduc Berceni-ul mai aproape de Grozavesti. Nu se poate, dom'le deloc! Asa ca tot gravitez in jurul... crek a Unirii, pare cel mai credibil centru de greutate si unul dintre cel mai des vizitate locuri in ultimul timp. Cred ca aici (inca aici e Grozavesti) ma tine netu'... are calitatea asta ;) Acolo sunt prietenii si locul in care imi e bine.
Da... internetul, a terrible way to waste your time :)) . O prietena draga spunea ca netu' ofera o viata artificiala (ehe, dar ea sta chiar mai mult pe net decat mine :P), asa ca ma voi resemna si voi lua drumul Bercenilor. Unde astept sa vina si netu', la un moment dat, asa ca sa fiu sincera.
Marti, admitere. Bleah, m-am cam saturat de toate astea, proiecte si examene, dar tot astept cu nerabdare sa ajung in Franta. Am inteles ca sistemul lor de master e mai ciudat, dar nici al nostru nu e minunat. De exemplu, mi se pare o tampenie sa fiu admisa deja la master in Franta pentru sem 2 si sa mai trebuiasca sa dau admitere si aici. Pierdere de timp, de bani :(( si stres.
Pana cand o viata amara? (recunosc, nu e expresia mea, dar o imprumut. of, mania citatelor!!!)
Ce legatura au cuvintele cu toate astea? Nici una, aparent. Pur si simplu ma gandeam ca, de foarte multe ori, nu poti exprima in cuvinte decat foarte putin, oricat ai incerca sa explici. Sau poate tocmai pentru ca incerci sa explici. Mi se parea o utopie societatea de telepati a lui Dick (Orasul si stelele, pt initiatii care citesc sf, desi ma tem ca sunt doar eu, printre "aprigii" cititori ai blogului meu... s-ar putea sa fiu doar eu in general printre ei :D), dar ar fi mai simplu. Uneori doresc sa nu mai explic, cu incapatanarea caracteristica, ci doar sa las oamenii sa vada. Dar ei nu pot vedea... Eh, pierderea lor!
Mda, o sa ma intorc la grila mea. Sau a lui Simo, desi nu dau de ea.. ah, pardon, am dat de ea chiar acum :)) funny! Tocmai scriam despre asta si m-a sunat. Ce coincidenta si ce bizar :D (citat again... respect dreptul de proprietate intelectuala).
Crek marti sau miercuri voi ajunge din nou in preajma de blog si o sa povestesc despre admitere. Vreau vesti bune, nu de alea care cer bani. Ca n-am :(( As vrea la munte... as vrea... crek o sa fac un post cu ce-as vrea. Poate, poate :))

Oamenii trebuie sa te stie asa cum esti...

O persoana a carei parere o respect, imi vorbea la un moment dat despre necesitatea de "a te arata asa cum esti", dar in acelasi timp de a asculta ce spun cei din jurul tau, ca sa sti intr-un fel "cum sa fii", cum sa te schimbi si, poate, de ce s-o faci.
Dar oamenii vor oare sa stie cu adevarat cum esti? Ii intereseaza? Trebuie sa "te arati" pentru tine, sau pentru ei? Cred ca raspunsul e pentru tine, pentru ca e mai simplu si, poate, mai cinstit. Si poate pentru ca lor nu le pasa cum esti...Hm, nu mai exista de mult timp raspunsuri "prestabilite", solutii si modalitati de a face totul asa cum trebuie. Maximum de bine cu minimum de rau. Eficienta si eficacitate :)) Sunt atat de multe capcane, in oricare dintre situatii. Pentru ca, de multe ori, lucrurile sunt asa cum sunt. Chiar daca te revolta, te nefericeste sau te face sa injuri mult, des si apasat, anumite lucruri nu se schimba pentru ca vrem. Doar pentru ca vrem. Au calitatea "remarcabila" de a-si baga picioarele in parerea ta despre ele, sau in sufletul tau. Ca un facut, apar de cele mai multe ori in momente in care chiar nu ai nevoie de ele...
Dar... "ce faci daca deodata te afli in fata unui zid?" Raspuns: "Il sari, mama lui de zid!"
Pentru unele ziduri, e curata acrobatie, dar nu mai conteaza, nu odata ce te-ai hotarat ca vrei sa le sari. Mda, cursa cronometru... Ma gandeam la un anume zid care se construieste pe masura ce eu incerc sa-l sar. Uneori obosesc, imi spun ca nu mai are rost... Dar constat ca ma incapatanez s-o fac, chiar daca dincolo nu e nimic. Satisfactia reusitei? Hm, nu prea cred. Poate mai degraba importanta zidului :))
Da, stiu, oricat si-ar dori scriitorii de bloguri sa fie sinceri, neafectati de faptul ca exista la un moment dat un cititor, tot le e imposibil sa nu fie constienti... Sa nu-si aleaga cuvintele, sa nu-si doreasca sa fie originali si interesanti... Iar eu spun lucrurile pe jumatate, ca un fel de pacaleala. Nu mint, nu ascund... e ceea ce cred sau gandesc, dar uneori devine greu de inteles. Poate pentru ca uneori am probleme sa ma inteleg. Nu pentru ca nu m-as cunoaste sau nu m-as analiza prea atent (asta e buna :)), ci pentru ca-mi doresc sa gasesc explicatia fiecarui lucru.
Am spus-o! Am mentalitate de cercetator: orice exista poate fi cercetat. Mmm, e mai ciudat cand studiezi stiintele umane, dar dorinta de a sti ramane aceeasi.
Sora m-a povestit o intamplare bizara, despre un coleg si bun prieten care a murit. Atat. Povestea e destul de neplacura ca s-o mai reproduc, dar te face sa te intrebi. Sa te intrebi ce conteaza...
Si ma gandesc la toti acei oameni pe care ii iubesc... poate si la cei pe care i-as putea iubi. Si imi spun ca ei conteaza... again and again.
Sa fie pentru ei! Asta sunt eu, cea care va iubeste, no matter what!

Din nou despre nimik

E ciudat ca vreau sa scriu despre nimik, cand de fapt as avea multe de spus... am descoperit multe, culmea, e vorba despre chestii pe care le cunosteam deja, dar care ma temeam c-au disparut. For good... Era trist, mult prea trist... as fi putut sa renunt...
Sa-mi zic incapatanata... sa nu-mi zic? Hm, stiu mai bine care adevarul... E bine ca e asa...
Hm, mi-as fi dorit atat de mult sa vad muntii anul asta... uite o bucatica de Ceahlau... asa, doar... imi place ca e atat de insingurata... seamana cu cineva cunoscut :).
E atat de mare zapaceala cu lucrarea si mutatul si banii.. :((
Cum e cu dezamagirile? Hm, probabil ca nu conteaza. Conteaza doar daca poti ierta si merge mai departe. Da... cred ca lucrurile sunt "atat de simple cat vrei sa fie" ...
E tarziu, nu-mi e somn si ma gandesc. Zambesc :), ascult muzica: Damien Rice ;) si nu stiu prea bine de ce sunt atat de bine dispusa. Ar trebui sa ma intorc la articolul meu si sa revin pe meleaguri "bloggiene" cand nivelul de coerenta va ajunge la limite admise... de legea bunului simt. Nu pot sa spun nimic profund... poate n-am nimic profund de spus... sau e una din zilele alea :))

Oamenii care conteaza

Inceput de toamna si inceput de viata noua... Adica, in curand o noua casa... sau o alta incercare de "acasa".
Dar acum, frunze...

Week-endul a fost frumos. Se poate spune asa, pentru ca am descoperit ca suntem o familie. Ca tinem foarte mult unul la altul, incluzand-o pe Cara care mi-a invinetit mana de bucurie ca m-am dus acolo. O familie ciudata... dar o familie... Am gatit, am mancat, am ras si ne-am ironizat. Apoi, dimineata, croissantele si cafeaua, placinta si aventuri cu cutitul, "tipele mele" si vorbitul prin usa. Un "vreti sa va mai las o cheie?" :)) si dezastrul din bucatarie.

Frunzele... Mereu am iubit culorile toamnei, incepand de la razele soarelui si continuand pana la zecile de culori de frunze. Soarele e altfel toamna (pasionatul de astronomie din mine ar incerca sa explice acum repede cum e cu axa pamantului si inclinatia la care primeste razele... dar o sa-i spun politicos sa taca), e mai bland, mai aramiu si mai mangaietor. Eu sunt mai altfel toamna. Imi place sa privesc spre soare si sa inchid ochii. Imi place sa privesc oamenii dragi cu acelasi zambet lenes, sa simt aceeasi mangaiere care-mi incalzeste fata, incalzindu-mi inima. Poate ca privesc oamenii de la o alta inclinatie...:))

Cineva mi-a spus la un moment dat ca sunt prea intransigenta, daca-mi aduc bine aminte, ca "tai in carne vie" (uh, ce expresie sangeroasa, sper c-a uitat ca mi-a spus vreodata asa ceva), dar nu e doar atat. E o parte destul de neplacuta din viata mea, intelegerea ca oamenii fac greseli. it's not easy to be me... As prefera sa nu vad asta, nu-mi place si ma molipseste de un inceput de cinism. Dar asta nu inseamna ca judec. Nu. E greu totusi, pentru ca e greu sa vezi ca oamenii pe care te bazezi te mint. Ca-ti promit ca vor fi acolo si nu sunt, ca-ti cer sa ai incredere in ei, dar profita de prima ocazie sa te tradeze... Ca promisiunile lor sunt... suflare de vant... Efortul cel mai mare il faci nu cand vezi asta, ci atunci cand decizi sa treci peste ea si sa acorzi din nou incredere... Oamenii care conteaza cu adevarat... Oamenii pe care ti-i asumi. Oamenii pe care ii iubesti...

Ciudat e ca in ultimul timp primesc tot felul de sfaturi bine intentionate despre cum sa iubesc mai putin. Despre cum sa-mi pese mai putin. "Elena, defectul tau e ca tii prea mult la oameni" Come on, people! Are you serious? Daca voua va e teama s-o faceti, nu mai incercati sa pozati in eroi salvandu-ma de la "sacrificiul suprem". Ce-ar trebui sa fac? Sa-mi colectez cu zgarcenie sentimentele, emotiile si trairile afective pentru a le pastra? Sa fac ce cu ele? Imi asigura un loc mai confortabil in sicriu? Un loc in fata la trecerea dincolo? Vorbim atat despre "nu vreau sa sufar", "nu vreau sa fiu ranit". Mie nu-mi e frica. Nu-mi e. Nu ma laud cu asta, dar asa stau lucrurile. Si daca asta inseamna sa plec la miezul noptii de acasa pentru ca Isobel a facut o criza de personalitate, sau sa ma opresc dintr-un proiect pentru ca Vali vrea sa bem o bere si sa-mi vorbeasca despre tatal lui, fie! Nu sunt omul marilor proiecte, cu idei marete despre salvarea intregii umanitati, ca si concept abstract si indepartat, ci omul care vrea sa inceapa salvarea tuturor cu intinsul mainii spre cel mai apropiat. Poate ca gresesc, poate ca abuzez sau poate ca... poate ca... Poate ca nu mai inteleg lumea asta in care "all my love" e mai rau decat un blestem, sau in care "special" inseamna "interzis".

Cateodata cred ca am incapatanarea copilului care vrea sa vada din nou balonul care s-a spart plutind. Si simt ca fac acelasi gest inutil de a sufla peste niste zdrente care refuza sa zboare.

Aceasta este povestea omului care cadea de la etajul 50. Pe masura ce depasea inca un etaj, isi spunea: "nu-i nimic, pana aici esti bine... nu-i nimic, pana aici n-ai patit nimic". Dar nu conteaza caderea, ci aterizarea...

Acasa...

Acasa... hm... Ma gandeam la ce inseamna acasa pentru mine... Am primit mesaj de la sora. Imi spunea ca le e foarte dor de mine si ma asteapta acasa... Ce mai inseamna asta? Nu mai stiu, desi imi doream foarte mult acasa sa fie.. tot acasa. In ultimul timp, lucrurile nu mai stau chiar asa. Pana si acolo ma simt stinghera si nu pe "terenul propriu". Cred ca m-am saturat... e prea mult...

Se spune ca acasa e acolo unde ti-e inima... Daca asa e, atunci pot spune ca sunt, intr-un fel, fericita. Si ca acasa e mereu cu mine, around me... e aici si e safe... Atunci, de ce sunt atat de nemultumita? nope, chiar enervata... si n-am chef de nimic... vreau la munte :((

1 septembrie

Prima zi de toamna... Chiar daca e la inceput, toamna se poarta asa cum ar trebui s-o faca... adica are si vant, si nori, si frunze moarte... si nostalgii...

A venit toamna... acopera-mi inima cu ceva/ Cu umbra unui copac, sau mai bine/ Sau mai bine... cu inima ta :)

Am vrut sa fiu studioasa si constiincioasa, asa ca m-am dus la biblioteca. N-a fost sa fie... Dar a fost mai bine. Mai bine pentru ca mi-am intalnit colegii, la fel de nedumeriti si de pierduti, la fel de intrebatori si nesiguri. Erau emotionanti, cu atitudinea "noi vrem inapoi la scoala... cine ne-a aruncat in lumea asta rea si ne cere sa fim brusc, si pentru toata viata, niste adulti responsabili :((". Am abandonat planurile de studii si am mers cu totii in parc... Am ras, am vorbit despre vacanta si festivitatea de absolvire, planuri de viitor si master, am barfit profesorii si ne-am barfit pe noi. Cred ca s-au spus cele mai bune glume si bancuri despre "vocatia de sociolog" si despre "viitorul luminos al sociologului roman", despre capcanele joburilor si peripetiile la interviuri. Ne-am adunat intr-un fel grijile si le-am impartit la mai mult decat unul singur. Am avut si satisfactia sa se vorbeasca despre profesorul care a vrut sa ma pice la un examen pentru... ca sa zicem, a ajunge mai aproape de inima mea... yeah, right! S-a aflat ca, atunci cand vrea ceva de la o studenta, o lasa pana in toamna, doar pentru a avea ocazia. Uuuuuuuuuh, imi aduc si acum aminte de atingerea lui umeda si lipicioasa.. aaa, mi se face rau. Ma intreb de unde am avut inspiratia si stapanirea de sine sa-l pacalesc. Mi-am dorit sa le fi putut spune, sa le confirm intr-un fel zvonul, asa ca o razbunare... dar nu mai are rost acum. Si asa, au reusit sa-i transforme numele... i se spune "degeneratu" :D

A fost bine, iar facultatea era mai primitoare chiar decat de obicei. Sau poate asa ni se parea noua, "dezradacinatilor"... Marian ne-a vorbit, asa frumos cum stie el s-o faca uneori, despre IOR, parcul lui preferat, de zi si de seara... si despre seara in care a fost invitat la o cafea de tipul care se asezase langa el pe banca. Funny! Cu atat mai funny cu cat spune ca-i pare rau c-a refuzat... De ce? Pentru ca "un sociolog trebuie sa fie intotdeauna pregatit pentru o observatie participativa" :))

Cand m-am intors acasa, nu-mi era totusi de ajuns. As fi vrut sa ma plimb mai mult prin toamna si sa tac mai mult, cu cineva care stie sa taca frumos... Dar n-a fost sa fie... Mi-e ciuda! As vrea sa ma duc la cineva si sa spun, simplu: "Am nevoie de tine"... Atat. Fara sa-mi fie teama de respingere, de ce va crede, de razele de luna, craterele de pe Marte sau mica Xena, moartea neuronilor sau un pic de viata... As vrea sa pot avea aplombul Cristinutzei, care-mi spune: "Copilu', trebe sa te vad neaparat. Nu se mai poate, am nevoie de tine. Vrei sa mor?" :)) Dar eu tac... si ma gandesc... si sper sa-si dea seama... si sunt dezamagita cand n-o face... etc, etc. No good... no good...

Cred ca de vina sunt cuvintele, care nu stiu sa spuna... care se smucesc si se chinuie in forme stramte si nu spun nimic... sau spun prostii, pentru ca nu e nimic acolo...

Dar...

Point n'est besoin d'esperer pour entreprendre, ni de reusir pour perseverer.

adica

Nu e nevoie sa speri pentru a intreprinde, nici sa reusesti pentru a persevera.

William de Orania

Restul, e tacere...