Oamenii care conteaza

Inceput de toamna si inceput de viata noua... Adica, in curand o noua casa... sau o alta incercare de "acasa".
Dar acum, frunze...

Week-endul a fost frumos. Se poate spune asa, pentru ca am descoperit ca suntem o familie. Ca tinem foarte mult unul la altul, incluzand-o pe Cara care mi-a invinetit mana de bucurie ca m-am dus acolo. O familie ciudata... dar o familie... Am gatit, am mancat, am ras si ne-am ironizat. Apoi, dimineata, croissantele si cafeaua, placinta si aventuri cu cutitul, "tipele mele" si vorbitul prin usa. Un "vreti sa va mai las o cheie?" :)) si dezastrul din bucatarie.

Frunzele... Mereu am iubit culorile toamnei, incepand de la razele soarelui si continuand pana la zecile de culori de frunze. Soarele e altfel toamna (pasionatul de astronomie din mine ar incerca sa explice acum repede cum e cu axa pamantului si inclinatia la care primeste razele... dar o sa-i spun politicos sa taca), e mai bland, mai aramiu si mai mangaietor. Eu sunt mai altfel toamna. Imi place sa privesc spre soare si sa inchid ochii. Imi place sa privesc oamenii dragi cu acelasi zambet lenes, sa simt aceeasi mangaiere care-mi incalzeste fata, incalzindu-mi inima. Poate ca privesc oamenii de la o alta inclinatie...:))

Cineva mi-a spus la un moment dat ca sunt prea intransigenta, daca-mi aduc bine aminte, ca "tai in carne vie" (uh, ce expresie sangeroasa, sper c-a uitat ca mi-a spus vreodata asa ceva), dar nu e doar atat. E o parte destul de neplacuta din viata mea, intelegerea ca oamenii fac greseli. it's not easy to be me... As prefera sa nu vad asta, nu-mi place si ma molipseste de un inceput de cinism. Dar asta nu inseamna ca judec. Nu. E greu totusi, pentru ca e greu sa vezi ca oamenii pe care te bazezi te mint. Ca-ti promit ca vor fi acolo si nu sunt, ca-ti cer sa ai incredere in ei, dar profita de prima ocazie sa te tradeze... Ca promisiunile lor sunt... suflare de vant... Efortul cel mai mare il faci nu cand vezi asta, ci atunci cand decizi sa treci peste ea si sa acorzi din nou incredere... Oamenii care conteaza cu adevarat... Oamenii pe care ti-i asumi. Oamenii pe care ii iubesti...

Ciudat e ca in ultimul timp primesc tot felul de sfaturi bine intentionate despre cum sa iubesc mai putin. Despre cum sa-mi pese mai putin. "Elena, defectul tau e ca tii prea mult la oameni" Come on, people! Are you serious? Daca voua va e teama s-o faceti, nu mai incercati sa pozati in eroi salvandu-ma de la "sacrificiul suprem". Ce-ar trebui sa fac? Sa-mi colectez cu zgarcenie sentimentele, emotiile si trairile afective pentru a le pastra? Sa fac ce cu ele? Imi asigura un loc mai confortabil in sicriu? Un loc in fata la trecerea dincolo? Vorbim atat despre "nu vreau sa sufar", "nu vreau sa fiu ranit". Mie nu-mi e frica. Nu-mi e. Nu ma laud cu asta, dar asa stau lucrurile. Si daca asta inseamna sa plec la miezul noptii de acasa pentru ca Isobel a facut o criza de personalitate, sau sa ma opresc dintr-un proiect pentru ca Vali vrea sa bem o bere si sa-mi vorbeasca despre tatal lui, fie! Nu sunt omul marilor proiecte, cu idei marete despre salvarea intregii umanitati, ca si concept abstract si indepartat, ci omul care vrea sa inceapa salvarea tuturor cu intinsul mainii spre cel mai apropiat. Poate ca gresesc, poate ca abuzez sau poate ca... poate ca... Poate ca nu mai inteleg lumea asta in care "all my love" e mai rau decat un blestem, sau in care "special" inseamna "interzis".

Cateodata cred ca am incapatanarea copilului care vrea sa vada din nou balonul care s-a spart plutind. Si simt ca fac acelasi gest inutil de a sufla peste niste zdrente care refuza sa zboare.

Aceasta este povestea omului care cadea de la etajul 50. Pe masura ce depasea inca un etaj, isi spunea: "nu-i nimic, pana aici esti bine... nu-i nimic, pana aici n-ai patit nimic". Dar nu conteaza caderea, ci aterizarea...