Mai intai, trebuie sa recunosc: nu mi-a fost teama de experienta venirii aici. La un moment dat ma intrebam daca nu e ceva in neregula cu mine, pentru ca nu simteam nimic deosebit, in sensul meu clasic (cele sapte mii de catastrofe care se pot intampla, cele trei sute de mii de situatii pentru care poate nu sunt pregatita, carora poate nu stiu cum sa le fac fata... and so on). Poate ca m-am schimbat, cel putin dintr-un punct de vedere, sau ca m-am descoperit, daca "schimbare" suna prea brusc si intr-un fel pripit.
Nu stiu de ce m-am gandit deodata la felul in care cresc oamenii... As putea spune copiii, dar si adultii cresc... la propriu, la figurat. Suntem tributari senzatiilor noastre, iar uneori nu putem descoperi si constientiza o schimbare decat daca depaseste un anumit nivel de intensitate. Era, daca imi aduc bine aminte, o foarte interesanta experienta in cartea de psihologie, dupa ce ti se spunea ca, in cazul senzatiei de greutate, pragul de "suportabilitate", adica numarul de grame pe care trebuie sa-l adaugi unei cantitati pe care o tii de exemplu in mana, pentru a putea percepe schimbarea este de... x grame. Nu zic, pentru ca nu-mi aduc exact aminte gramajul, incurc un "virgula 70" cu "virgula 20" :)). La urma urmei, cui ii pasa? Ceea ce voiam sa spun era de fapt ca uneori schimbarile din nou sunt atat de subtile, incat nu ne putem da seama ce se intampla abia dupa ce am depasit un anumit prag. As putea spune si "nu ne putem da seama decat cand e prea tarziu", dar nu cred ca lucrurile sunt atat de tragice ;). Uneori constatam pur si simplu ca suntem altfel. Si e o realitate.
Hm, cred ca postul meu a prins viata proprie si vrea sa mearga intr-o anumita directie, numai ca voiam sa vorbesc despre altceva. Iar apoi, daca se simte in stare sa mearga acolo unde vrea, sa fie invitatul meu...

Am pus aici o poza cu biserica St. Michel, din nefericire nu una facuta de mine, dar sper ca voi avea ocazia sa-i fac si eu posa ;) Nu se vede mare lucru din ea. Apropos de aceasta biserica, azi am fost cu Simona in centre ville si in clipa in care am ajuns in apropiere de ea, mergand pe o strada foarte ingusta, Simona a spus ca ei ii e frica :D. Mai ales ca incepusera sa bata clopotele. Era doar un exemplu de cat de diferita este de fapt in realitate. Imi place pentru ca este veche si foarte, foarte mare. Nici asta nu se vede prea bine :(... Sa mai spun o data cat de mult imi plac "vechiturile"? Cred ca e inutil... Oricum, voi descrie Dijon pe cat posibil in imagini (sperand ca o pot face :D), mi-ar placea sa pun putina imagine in atat de multe vorbe. Mai ales ca gusturile sunt diferite si poate ca unor persoane le vor placea mai mult boulangeriile cu vitrine colorate sau cladirea futurista a universitatii (cea noua). O sa le arat si pe ele... sper.

Despre ziua de azi, nu foarte multe ca informatie noua, ci una mare: m-am mutat!!!! Bye Resedinta Internationala a Studentilor multi, negri si galbeni... Sau negru cu galben, nu mai stiu... Am facut pose cu camera, cu copacelul din fata ferestrei (pin parca :D), dar afara n-am mai putut, pentru ca aveam prea multe bagaje si era mai greu. Mi-am promis ca voi reveni sa fac si acolo foto si sa-mi aduc aminte cat erau de primitori seara, cand reveneam de la net. Se stie deja ca oraselul devine imobil de la ora 10 seara, iar eu eram singura care se plimba pe strazi si ajungea atat de tarziu. Concierge-ii (adica acele persoane importante care stau cu ochii pe tine) sunt astfel plasate incat vad imediat ca se apropie cineva. Ca sa nu se loveasca nocturnul de usa, sa nu calce pe prag sau cine stie ce nenorocire sa pateasca mititelu', i se aprinde lumina de afara... Bine pana aici. Inaltator chiar as putea spune, daca n-ar astepta pana in clipa in care intinzi mana spre usa. Si atunci, lumina in ochi!!!!!!!!!!! Ca la politie :))

Deci, o noua casa. In Montmuzard, pavilionul Piron :)) Dar despre ea, in numarul viitor.
De aici, aceeasi.