Tot despre ea...

Pot sa descopar undeva in trecutul sau poate chiar in prezentul meu, destul ocazii in care teama a facut altceva din mine. O fiinta nesigura, nedreapta... orgolioasa poate. Care alege sa nu creada in ceva sau mai ales in cineva de teama ca la un moment dat va fi dezamagita, ca se va obisnui sa creada si sa primeasca si, in clipa in care se va descoperi "abandonata", totul nu va mai avea nici un sens.
Dar... si sunt atatia "dar"...
Sa primesti nu inseamna asa cum invata "morala la pachet" sa fii egoist. Pentru ca oricine are nevoie sa primeasca ceea ce vrei sa-i dai, dar in acelasi timp are si nevoia sa ofere. E la fel de fireasca si plina de sensuri profunde si deschiderea spre ceea ce iti ofera cei din jur. Ceea ce au de oferit este pretios, pentru ca este o parte din ei. Refuzul de a primi, doar pentru ca iti repeti mereu ca nu ai nevoie, este o sabie cu doua taisuri. Vorbesc, desigur, despre adevaratul "a oferi", facut din toata inima, cu toata dragostea si deschiderea. De fapt, este o lipsa de incredere in propria persoana si in capacitatea de a fi "egal cu tine insuti", indiferent de ce ai primi sau oferi. In cele din urma, nu depinde decat in mica masura de persoana care iti ofera ceva. Uneori constati ca este mai usor sa primesti de la cei dragi, poate si pentru ca ai incredere in ei ca vor fi acolo, sau sunt atat de "dragi", incat fac deja parte din tine. Si astfel poti constata ca, paradoxal, cei pe care ii iubesti primesc povara marii responsabilitati de a da. Pentru ca nu poti primi decat de la ei...

Nu, calculul nu se face asa cum il fac eu acum... Si nici macar nu este calcul. Este o stare si de aceea de cele mai multe ori spui: nu pot sa accept asa ceva. Nu pot, simt ca nu pot... In plus, logica vietii ajunge foarte repede "comerciala": dau, primesc. Primesc, dau. Nu raman dator, nu accept datorii. Cerere si oferta, ca pe libera piata... Absurditatea acestei logici nu pare pusa sub semnul intrebarii, dupa cum nu cred ca am pus-o nici eu. Pana acum. Exista undeva in America ocomunitate tribala care traieste inca pe aceste baze. Sunt mai multe triburi, specializate fiecare intr-o anumita activitate. Specializarea este atat de mare, incat nu pot fi independente pentru ca au nevoie de produsele celorlalte triburi, dar traditia nu accepta instaurarea a ceea ce numim comert, ci functionarea doar pe baza darului. Intre acele triburi exista desigur si o ierarhie, iar influenta cea mai mare o are tribul care le depaseste in "generozitate" pe celelalte. Asadar, fiecare trib duce in dar produsele proprii triburilor vecine. Cand schimburile reciproce iau sfarsit, fiecare trib are, in teorie, tot ce ii este necesar pentru a trai. In practica, are foarte multe lucruri inutile si extrem de putin din propria productie. Lupta cea mai mare este sa ofere mai mult decat a primit. Devine o spirala fara sfarsit si fara sens...
Asa pare sa fie uneori rationamentul cadourilor: am primit un cadou, ofer unul de valoare ceva mai mare. Cel care il primeste, va oferi cu ocazia urmatoare si el un cadou de valoare mai mare and so on. Din fericire, suntem constienti de aceasta reactie ilogica si iesim din cercul vicios...

E adevarat ca oamenii ii admira pe cei care par sa nu aiba nevoie de nimic, sa fie suficienti pentru propria persoana, dar este o iluzie. Nu se justifica decat intr-un anumit sens... despre care nu voi vorbi, pentru ca inca ascult...
Nici nu-mi dau seama cand am fost conditionata sa cred ca "a primi" inseamna "a depinde". Poate ca nici nu conteaza asta, nefiind doar singura justificare de acolo din interior, care te indeamna mereu sa refuzi, fara sa-ti spuna de ce. Poate ca este la fel de puternica si ideea orgoliului, care se adauga temei de a fi vulnerabil.
Din nou, teama... Si nu doar de atat si nu doar de acum. Un alt "dar...": sa traiesti intr-un turn de sticla, care sa te apere mereu de lume, de a simti, e ca viata utopica intr-un cort antiseptic. E doar iluzia de siguranta, pentru ca nimic nu dureaza o vesnicie... o vesnicie umana.

Zilele trecute am avut sarcina sa demonstrez de ce e bine sa descoperi de unde vine o problema, chiar daca nu stii inca solutia. A fost una dintre cele mai dragute demonstratii ever, pentru ca persoana care voia de fapt sa fie convinsa si-a manifestat chiar zgomotos incantarea si, intr-un fel usurarea. Cred ca si discutia noastra de atunci m-a facut sa ma gandesc la teama, tocmai pentru ca se teme foarte mult de propria persoana. De propriile defecte, de propriile erori. De la fiecare persoana din jurul tau trebuie sa inveti ceva... iti mai aduci aminte, persoana inteleapta de la care a originat sfatul ;)? Si trebuie sa te privesti fara frica...
Frica este ca o profetie autorealizatoare, mereu acolo, pandind in umbra. Nu caut intentionat si nu vreau sa ma autoanalizez ca o psihanaliza absurda pe acelasi pacient. Dar azi, mai mult ca ieri, stiu de ce ma tem...