My story of a life

Nu stiu de ce am dintr-o data impresia ca viata mea a devenit un fel de poveste pe care o exhib aici, de dragul... nu stiu nici eu de dragul cui sau a ce. Poate ca uneori ma aflu in cautare de ceva de facut si vorbesc frumos, sau mai putin frumos, asa cum imi reuseste, despre ce mi se intampla sau nu mi se intampla, sau cred ca mi se intampla... sau mi se pare ca mi se intampla. Este un soi de iluzie ca as comunica, uneori doar cu mine, alteori si cu altii, dar pe care o intretin cu bunavointa... Presupun ca este bine asa, cu "dozare controlata", nici prea, prea; nici foarte, foarte... Un pic de tristete, ca nu da bine sa par mereu vesela, dar si un pic de veselie, sa nu cred nici eu ca sunt cu adevarat trista. Doza dubla de optimism, poate cineva ma crede deprimata si pastrarea mereu in minte a consemnului "sa vorbesti despre tine". E un soi de fotoliu in care lumea, in sensul larg al cuvantului este psihiatrul etern, nu neaparat interesat, dar prezent oricum, ca raspuns al cenzurii din propria minte.
Chiar daca stiu ca este un soi de iluzie, presupun ca o voi perpetua. Sau nu... ramane de vazut. Hm, ziarul de dimineata... Desigur ca poate fi de vina pentru aceasta stare o replica auzita de curand, ceva legat de inutilitatea altui tip de comunicare din moment de exista blogul. "Pot sa stiu mereu ce faci..." Cat e de adevarat asta? Reprezinta posturile mele ceea ce fac? In totalitate? Asta sunt eu? O poveste pe care o pot citi daca am chef si, daca nu am, o pot lasa acolo sa se desfasoare la fel? Da, e o iluzie, iar daca voi consimti in continuare la ea va fi probabil pentru ca uneori e mai simplu asa... Nu pentru mine, nu intr-adevar...
Asadar, pentru partea discursiva a fiintei mele. Totul e o optiune. Take your pick...