Noaptea patru... alba, alba, dupa cum spuneam. Cadru special, din punct de vedere al vremii. Ceata! Multa, multa ceata. Peste tot o ceata foarte deasa, potrivita sunt sigura cu starea mea de spirit, nu foarte incantata... cateva probleme, cred :). Stiu ca am mai vorbit despre ceata din Dijon cu alta ocazie, in seara in care am "detinut" pentru prima oara "orasul meu pustiu". Dar era un alt fel de ceata, o ceata timida, tematoare, care se indeparta de tine cu fiecare pas. Chiar daca parea sa-ti acopere tot si toate, cand te apropiai se retragea...
Dar, ultima data, in noaptea patru (adica nu noaptea trecuta, cea de dinaintea ei... 13 spre 14... trebuie sa retin. Era prima mea noapte alba in Franta :D), ceata a fost altfel. Mult mai primitoare, de-a dreptul dragastoasa, lipindu-se de fiecare gest. Pana si mana pe care am ridicat-o in dreptul ochilor parea sa pastreze o umbra, lasand un fel de dara in aer. Parea ca se agata si de cuvintele mele, care imi sunau si mie infundat. O ceata profunda, profunda... adevarata anestezie. Noaptea se prelungea si ea in dimineata, dar cu incetineala, parca tarandu-se.

ceva realitate: Am terminat cu ce aveam de facut undeva spre sapte, opt dimineata. Nu era cazul sa mai dorm, asa ca am ramas sa privesc cum se pierde noaptea in zi, poate cu regret. Hm... statusem o zi intreaga la sala de calculatoare (10- 22) unde n-au voie sa mananci, sa bei sau sa faci altceva dacat sa lucrezi. Nice! La 9 se deschidea din nou sala de calculatoare si trebuia sa termin de scris lucrarea, tinand cont de mai multe aspecte: calculatorul se inchide singur o data la o ora, adica "sesiunea ta" se inchide. Pentru a relua ce ai de facut, trebuie sa dai login again si sa deschizi iara documentele... asta daca n-ai uitat cumva sa le salvezi. O data la fiecare ora........

Cand se termina si concentrarea, fara sa mai ai timp sa te odihnesti, stiind ca va trebui sa petreci din nou zece ore la scris... nu pot sa spun cat de aproape este depresia. Depresie? Not really, o stare de melancolie cumplita, cand timpul pare sa fie altceva, iar tu altundeva. Nu e atat de rau, dar te pocneste tristetea. Dar ce zic eu.. voiam sa spun ca ma pocneste tristetea :)))) Nici nu mi-am dat seama cand m-am scos din actiune. Dar... totul mi se intampla mie, de fapt :D
Curand a trebuit sa ma ridic, sa ma imbrac, sa-mi beau cafeaua si sa plec. Afara, inca un rest de ceata, aratand altfel in lumina zilei, si un oras dansator. Daaaa. Ridica incet in picior, apoi altul. Se legana intr-un ritm oarecum cunoscut, dar pe care il stiam de undeva. Era ritmul pasilor mei...
Ce frumos! Un oras dansator!