Nu stiu de ce si cum, dar sunt in varful unui munte... A, ba nu... nu e munte, e doar un pinten, un colt maiestuos si absurd in frumusetea lui, ca o sfidare zbucnita spre cer... Vantul ma imbie, suiera la urechea mea si albastrul ma cheama. De ce atata fascinatie pentru albastru? Albastrul ma uluieste... ma dezarmeaza... E cruda frumusetea lui, e rece si otelita... ma doare intr-un mod ireal, ca atunci cand te-ai trezit din somn si ti-ai dat seama ca visul acela minunat era doar vis... ca l-ai pierdut, desi nu fusese niciodata al tau. Cum poate sa te doara pierderea a ceva care nu-ti apartine? Care nu ti-a apartinut niciodata...
Si inchid ochii, refuzand albastrul... Nu, nu... nu vreau... Dar e mai puternic decat mine, e imens si-mi promite: te voi face sa uiti tot ce stiai vreodata, sa pierzi tot ce-ai avut vreodata, te voi face sa razi si sa plangi... aici in bratele mele nu vei fi decat tu... asa cum esti, asa cum poate nu te stii...
Si vreau... cum mai vreau... uitare si nou inceput... fara ezitari si greseli...
Cu bratele deschise, imbratisand vantul si promisiunea albastrului, cad... Cad plutind... cad in mine... simt caderea asta absurda si imposibila, fara sfarsit... si cu mine e doar albastrul...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu