Ma surprind prea des privind pe geam... cu obstinatie. Ca si cum as astepta la nesfarsit ceva ce refuza sa vina... ceva ce stiu ca nu va veni. Si totusi astept... chiar daca simt, cu toata fiinta mea, ca nu vine. As vrea sa ma intreb de ce nu va veni, sau poate ca ma intreb. Nu mai stiu...
Si sunt trista... si imi vine sa rad. Ma ademeneste voluptatea unei stari de disperare tacuta si linistita, adanca si fara capat. Nu-mi doresc decat sa inchid ochii, sa ma las sa cad si sa nu ma mint ca zbor. De ce? Nu stiu de ce.
"Tristetea pe care-o simt n-o simt in mine, in inima, in gand... ci-n picurii de ploaie care cad/ Si altoita pe fiinta mea, intreaga lume, cu seara si cu ploaia ei/ Ma doare ca o rana"
Daca as incerca sa rationalizez, sa stric perfectiunea momentului, sa fiu analitica si critica, poate as gasi solutii sau raspunsuri. Dar nu vreau... Pur si simplu nu vreau... Sometimes is good to be blue
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu