Dupa cateva zile ciudate, in care m-am gandit mai ales la ce nu voiam sa ma gandesc, asa cum mi se intampla intotdeaua cand incepe sa miroasa a toamna, aseara pur si simplu n-am mai putut. N-am mai suportat camera, calculatorul, pe Jojo... pe mine...
Am plecat sa caut luna... pe care stiam ca n-o voi gasi. Am plecat sa caut ceva ce nu era acolo, pentru ca nu mai voiam ce e aici.
Ciudat, dar am gasit toamna. In fata mea, in primele frunze cazute, in vantul mai rece. Mirosul ei e inconfundabil... tristetea ei e inutila si frumoasa... ca toate lucrurile inutile si incredibil de frumoase de care ma indragostesc mereu, mereu...
M-am apropiat de apa, incercand sa ghicesc miscarile pestilor, incercand sa nu inteleg ca e deja toamna. Acum mi se pare o copilarie, pentru ca in fata geamului copacii mei sunt inca verzi... E soare, e cald... Dar toamna s-a strecurat deja in mine, cu frunzele ei care cad incet, in cercuri lungi. Starea aceea dulce-amara, de nu vreau... nu... inca nu. Stiu ca-mi va cere din nou ceva, asa cum face mereu. Toamna, anotimpul renuntatilor. Anotimpul marilor mele despartiri, a frunzelor mele moarte. Si stiu si ce va cere acum... simt. Dar inca nu vreau...
E o copilarie, dar nu vreau... e inutil, dar nu vreau...
Si totusi e toamna, anotimpul in care aleg din nou sa fiu singura.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu