De ce nu cred...

Ce e cu lucrurile care nu dureaza o vesnicie?
Nimic, cred ca e o copilarie din partea mea sa-mi inchipui ca exista asa ceva... Lucruri care dureaza o vesnicie. Doar pentru ca simt ca pentru mine, anumite lucruri chiar pot exista o vesnicie. Azi sunt trista. Poate as plange... poate n-are rost sa plang. Nu stiu, nu mai stiu. Daca nu mi-ar fi rusine, as pune aici un sms... de fapt doua. Poate ca le-am citit destul si nu-si mai au rostul. Cred ca le voi sterge, chiar daca e usor sa intind mana dupa telefon si sa le citesc din nou... si din nou. Cred ca sunt prea mandra, probabil ca de asta le voi sterge. Sau poate pentru ca nu cred ce-mi spun. Chiar daca ar vrea sa cred... stiu ca ar vrea. Dar nu pot, iar daca vei citi vreodata, vei sti si de ce nu pot. E frumos din partea ta, e minunat... dar nu e adevarat.
Ce simplu ar fi daca as putea da timpul inapoi... Sunt lucruri pe care mi-as dori sa le repar, sa le schimb... poate sa tac mai mult si mai bine. E ciudat ca nu reusesc sa spun tot ce vreau sa spun. Si nu pentru ca ar citi cineva... stiu ca nu e cazul :) Ci pentru ca unele lucruri sunt prea greu de spus. Pentru ca te costa sa fii sincer, chiar daca toata lumea spune ca sinceritatea e absolut necesara, ca increderea se bazeaza pe sinceritate. Hm, increderea! Aproape mi se pare o gluma, cat de bine stim sa vorbim despre incredere, cat de minunat dezvoltam subiectul... Dar la prima incercare, toata aceasta minunata incredere a zburat.
Cateodata ma rog sa nu am ocazia sa fac reprosuri. Suna atat de amar anumite lucruri in mintea mea, incat stiu ca m-ar durea mai mult pe mine decat pe cel caruia i-as reprosa. Si nu stiu daca m-as putea opri la timp... Daca m-as putea opri acolo unde stiu ca trebuie s-o fac, inainte sa ajung la acel punct nevralgic. Mi-e teama pentru ca stiu unde doare. Stiu intotdeauna unde doare. Si e atat de usor sa lovesti... pe cat de greu e sa vindeci. Nu spun ca sunt singura persoana care poate vedea in ceilalti punctele sensibile. Nuuuu. Pentru ca mai sunt si altele, o stiu chiar pe pielea mea. Diferenta e ca eu am ales sa vindec, acolo unde altii au ales sa raneasca. E o chestiune de optiune personala... Sa stii ca poti atinge un om atat de profund incat sa-si simta intreaga viata zguduita. Incat sa se intrebe lucruri pe care n-ar trebui sa se intrebe niciodata. Poate e si o senzatie de putere, probabil... Cum repari asa ceva? In nici un caz cu "n-ar trebui sa ma iei in serios" :)) Dar ce spun eu? Ar trebui sa vorbesc despre mine. Cine spune ca n-o fac?
Sunt dezamagita... e vina mea. E de atatea ori vina mea... Si de ce nu cred? Pentru ca nimeni nu m-a invatat sa cred cand n-am de ce s-o fac...