Actul 2

Deci, revenind, vorbeam despre ceea ce imi place aici, cu acea persoana cu care nu mai vorbisem de mult timp. Am inceput sa-i descriu plina de entuziasm orasul, spunandu-i cat de mult imi place (si nici macar n-am spus pana acum cat de mult mi-ar placea sa urc la Deva, la Cetate), cand m-a intrerupt brusc: "Lasa pietrele! Vorbeste-mi despre oameni. Ce francezi draguti ai intalnit?". M-am simtit prosteste ranita, la dispretul evident aratat lucrului care imi placea cu adevarat. Voia sa stie ce fac eu si ce-mi place mie? Nu cred... sincer nu cred.
Dupa cum, probabil, nici cei pe care-i intreb ce fac sau ce simt nu cred cu adevarat ca ma intereseaza decat ceea ce-i intereseaza (oricat de boring cred ei ca mi s-ar parea) si ceea ce cred ei ca e important... ce vor sa spuna, sa-mi spuna. Pentru ca e ceva real, autentic... o parte din ei.
Fiecare lucru nou pe care il aflam despre o persoana se adauga, aproape fara sa ne dam seama; celorlalte pe care le stim; intregind imaginea pe care o avem despre acea persoana. Nu este un proces constient, dar brusc vom constata ca o vedem intr-un anumit fel, fara sa putem pune "degetul pe rana". Spunem brusc: "nu-i pasa de oameni", fara sa ne amintim un exemplu clar cand a manifestat indiferenta, doar concluzia avand un gust real de siguranta. Undeva in adancurile memoriei noastre formidabile s-a constituit un puzzle: bucatica langa bucatica, frantura de intamplare si poveste. De aceea cred ca le datoram celor pe care ii cunoastem aflarea adevarului si intelegerea.
Cateva reactii in contratimp ne pot spune despre o persoana ca este altfel de cum credeam ca este. Poate ca o credem prea preocupata de propria persoana, ca sa nu spun de-a dreptul egoista si, chiar daca nu e tocmai right, concluzia e clara, fara sa mai avem nevoie de alte informatii. Si totusi... De foarte multe ori, ceea ce ne face egoisti este o lipsa, o suferinta, o problema care ne poate absorbi in intregime... Daca mergem un pas mai departe, aflam adevarul. Daca nu alegem sa ramanem pe loc, devenim calai involuntari, provocand o noua suferinta... Dar de aici si intrebarea pana unde trebuie sa mergem? :D
Deci, cum spun clasicii, cuvintele ne tradeaza. Mai ales cand este vorba despre cuvintele mari, pe care nu ne-am gandit niciodata sa le explicam. Ar parea o copilarie sa-i cerem cuiva sa defineasca propriile cuvinte. Daca ti-a spus: "Ai incredere in mine!" sa-l intrebi ce intelege prin asta. Poate ar fi ranit, ar crede ca e o ironie, dar poate n-ar avea dreptate. Cred ca o astfel de reactie ne-ar scuti de multe neintelegeri.
Incredere... hm! Pentru mine increderea este ceva deosebit de pretios. Cand spun: "am incredere in tine" inseamna: voi crede ce spui, pentru ca o spui si vrei sa cred (chiar daca e cat se poate de neadevarat); voi crede ca ai cele mai bune intentii si ganduri; ca nu-mi vei face rau decat din greseala, ca vei fi acolo daca voi avea nevoie si, daca nu vei fi, vei avea un motiv foarte bun pentru asta; ca nu-ti vei schimba gandurile si ideile de la o zi la alta sau, daca o vei face si ma priveste, imi vei spune, la fel cum imi vei spune si daca vei avea o problema. Ca nu-mi vei trada secretele si ca vei fi sigur ca nici eu n-o voi face, orice ar fi. Ca voi fi acolo pentru tine oricand, indiferent de ora din zi sau din noapte, bucurandu-ma sa te ajut chiar la miezul noptii, ca voi fi oricand bucuroasa sa te vad... Despre astea este increderea mea... si despre multe altele. Inspaimantator, aproape, nu?
Cred totusi ca acel in care ai incredere merita toate astea. Si mai mult...
Oricum, incredere este un ingredient care nu trebuie explicat sau inteles, care vine mereu cand e vorba despre dragoste. Dragostea este un sentiment maret, profund, deasupra a tot si a orice. Diviziunile ei (materna, filiala, pasionala, prieteneasca etc) nu sunt altceva decat diviziuni. El, in sine, nu are nevoie de nimic. Poate ca in acest moment mi se pare mai relevanta legatura dinter dragoste si prietenie, de fapt are legatura cu o lectura recenta. Nu e deloc ciudat ca adevarata prietenie trece in altceva mai profund... Pot spune asta, cu toata reverenta pentru acele persoane care se tem de cuvintele "tari", dar cu asigurarea ca ele nu imbata pe nimeni. Se spune ca prietenia este certitudine, intai de toate. Cand lipseste certitudinea, dar abunda sentimentul, poate chiar mai puternic in aceste circumstante, nu mai putem vorbi despre prietenie, cred eu. Este vorba despre altceva, un sentiment "fara rezerve" si "fara intrebari", ceea ce acei care sunt mai norocosi dintre noi au curajul sa numeasca "dragostea neconditionata"...
Nu este un ideal, este foarte tangibil, care se lasa atins o data, si inca o data... Poate ca mereu...